Povestea lui Gandacut si a Boncutei

A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată, într-o căsuţă părăsită, o familie de gândăcei: Mama-gândăcel, fetiţa-gândăcel şi Gândăcuţ, băieţelul cel mai mic. Aceştia trăiau într-o coajă de nucă dintr-un coşuleţ spânzurat de grinda casei celei vechi. Îşi făcuseră un loc tare comod, cald, în care se simţeau bine, iar gândăceii cei mici obişnuiau să se joaca pe blăniţa roşcată a unei veveriţe prăfuite care veghea deasupra coşuleţului cu nuci. Tatăl-gândăcel lipsea de multă vreme – cei doi gândăcei mai mici nici nu îşi putea aminti de el altfel decât din poveştile mamei. Aceasta le spunea adesea poveşti seara – despre ţări frumoase, despre zăpadă, steluţe. Însă copiilor cel mai mult le plăceau poveştile despre vechea lor căsuţă, din vremea în care ea era încă locuită. Iar mama le spunea că aceasta a fost cândva o fabrică de nectar – un suc dulce şi bun care le plăcea tare mult copiilor de oameni. Însă, ajungând să vorbească despre fabrică, mama gândăcel, în funcţie de cum se simţea, fie spunea lucruri frumoase şi vesele, fie foarte triste şi misterioase, pe care copiii nu le înţelegeau. Aşa, bunăoară, le spunea uneori că e o mare pacoste nectarul acesta pentru familia gândăceilor, că e adeăvarat că, pe vremea când oamenii făceau acolo nectar, în căsuţa lor era mereu cald şi că era o plăcere să îi priveşti pe oameni muncind, dar că pasiunile prea mari sunt distrugătoare şi că e mai bine acum… lucru pe care cei doi gândăcei mici nu reuşeau să le înţeleagă.

Timpul a trecut, iar cei doi gândăcei au crescut frumoşi tare. Gândăcuţ se făcuse puternic, avea ochişori mari, rotunzi, verzi, iar aripioarele lui minunate şi diafane răsfrângeau razele soarelui în mii de culori. La un moment dat, în timp ce se bălăcea Gândăcuţ într-un strop de rouă pe frunza unui nuc bătrân, a văzut prin frunziş o sclipire de smarald care l-a furat cu totul. Ţopăind cu grijă să nu sperie acea strălucire, Gândăcuţ s-a îndreptat într-acolo şi a găsit o mică minune: un alt gândăcel frumos, frumos. Subţirică la mijloc, cu ochi mari, catifelaţi şi rotunzi, care au clipit cu teamă atunci când el s-a apropiat de ea, dar care, în acelaşi timp, l-au învăluit într-o căldură mai mare chiar şi decât razele soarelui din amiezile de vară…

A luat-o cu el pe micuţa Gândăcică, despre care a aflat că o cheamă Boncuţa, şi a dus-o cu el acasă. A prezentat-o mamei lui, care tare mult s-a bucurat pentru că surioara lui tocmai se căsătorise şi plecase la o altă căsuţă, iar ea se simţea bătrână şi îşi dorea ajutor în căsuţa de alună. Astfel, Boncuţa şi-a intrat deplin în rolul de stăpână a căsuţei de nuci, iar zilele lor împreună s-au transformat în nesfârşite minuni. De dimineaţa până seara deretica prin căsuţă, avea grijă de mama lui Gândăcuţ, care, într-adevăr, era tot mai bolnavă şi nu mai putea nici zbura bine. Însă cel mai mult îi plăceau serile, când se întorcea Gândăcuţ de afară şi când începeau să se joace. Zburau prin toată căsuţa, se luau la întrecere, ieşeau în via de afară şi se bucurau, toamna, de dulceaţa strugurilor. Iar seara se aşezau pe câte o frunză de copac mare, iar Boncuţa privea la lună prin aripioara lui Gândăcuţ, minunându-se de frumuseţea culorilor pe care le vedea proiectându-se pe lună.

Aşa au trecut ani de zile. Mama lui Gândăcuţ a murit, iar cei doi au rămas singurei în casa cea veche. Iarna, seara, când se aşezau în pătuţ, cuibărindu-se unul în braţele celuilalt şi acoperindu-se cu aripioareşe diafane, obişnuiau să îşi imagineze cum zburdă oiţe în jurul lor, dar oiţe mici-mici, mai mici decât ei. Şi, împreună, le dădeau nume până adormeau, acesta fiind cel mai drag joc al lor.

Cât timp Gândăcuţ era afară, Boncuţa încerca să facă din căsuţa lor un loc cât mai frumos, pe care îl primenea în fiecare zi. Astfel, într-o dimineaţa de vară, aceasta s-a trezit mai devreme şi a făcut o salbă de picături de rouă, pe care le-a atârnat în jurul căsuţei. Nici nu vă puteţi închipui ce încântat a fost şi Gândăcuţ când a văzut frumuseţea sclipirii acelei salbe pe casa lui.

Într-o zi, prin pădurea din jurul casei cu coşuleţul de nuci, se plimbau nişte oameni, a căror atenţie a fost atrasă de sclipirea salbei de rouă. Aceştia au pornit într-acolo şi au găsit căsuţa. Deşi Boncuţa a observat vânzoleala, nu avea cum să ştie că vreme de multe săptămâni au vuit toate ziarele din oraşele cele mari despre redescoperirea fabricii de nectar. Au început procese la tribunal, moşternitorii au vrut să o primească din nou şi să o pună în funcţiune. Ceea ce au şi reuşit, fără să ştie că acest lucru va schimba pentru totdeauna destinul celor doi fericiţi gândăcei.

Nu mică le-a fost acestora mirarea, când au văzut că încep să vină oamenii la ei în casă, că fac măsurători şi zgomot mare în fiecare zi, până când Gândăcuţ, văzând jgheaburile mari şi amintindu-şi de poveştile mamei sale, şi-a dat seama că vor să repună în funcţiune vechea fabrică de nectar. Câtă fericire şi încântare şi mândrie pe el, să poată trăi ce au trăit moşii şi strămoşii lui! Sufletul Boncuţei era, însă, îndoit. Pe de o parte, se bucura când vedea că oamenii au grijă de casă şi o fac frumoasă, pe de altă parte nu putea uita vorbele mamei lui Gândăcuţ, când spunea că fabrica aceasta e o mare pacoste.

Totuşi, în ciuda schimbărilor, viaţa celor doi a continuat netulburată. Doar că acum urmăreau şi activităţile oamenilor şi aşteptau să fie pusă în funcţiune fabrica. Iar în ziua în care s-a întâmplat aceasta, cei doi au fost atât de fericiţi, încât ore întregi au tot botezat oiţe, fără să poată adormi. Încă de a doua zi, curiozitatea lui Gândăcuţ despre cum se face nectarul era tot mai mare şi tot mai multe ore îşi petrecea privind la naşterea minunatului suc cu reflexe de foc. Până când, într-o zi, a vrut să guste şi el o picătură – doar o picătură – din licoarea fermecată. Şi a făcut acest lucru, nevăzut de nimeni, neştiind ce fericire şi ce durere îi va aduce. Astfel, Gândăcuţ şi-a strâns aripioarele în jurul trupuşorului firav şi s-a aplecat asupra vasului mare, sorbind o picătură – care i-a transformat viaţa! În aceeaşi clipă s-a îndrăgostit de licoarea aceea dulce şi bună, iar de atunci, seara, când se aşeza lângă Boncuţa, o lăsa mai mult pe ea să dea nume oiţelor, căci mintea lui era mereu furată de amintirea licorii magice.

Boncuţa simţea tot mai mult schimbarea petrecută în Gândăcuţ, însă era obişnuită să aibă încredere în el, astfel încât nu i-a spus nimic, ci a ascuns amărăciunea în adâncul sufletului ei. A observat că trec zile multe fără ca ei să se mai uite la lună, că uneori Gândăcuţ vine târziu de la jgheabul de nectar şi nu îi mai arde să zboare prin casă…

Până când, într-o zi, Gândăcuţ a rămas nepermis de mult la jgheab. Boncuţa l-a tot căutat, însă nu l-a putut găsi. Şi stătea amărâtă tare în căsuţă, sperând să se întoarcă degrabă. Dar el a continuat să întârzie, iar ea, îngrijorată, a plecat în căutarea lui. Şi a zburat, micuţa, pe lângă becuri şi prin toate locurile unde ştia că l-ar putea găsi. Când voia să renunţe la căutare, a auzit un glas stins, mic, care o striga. Abia reuşind să îşi dea seama de unde vine, Boncuţa s-a năpustit asupra unor păhărele în care se topea zahărul. Şi nu mică i-a fost disperarea când l-a văzut acolo pe Gândăcuţ, cu aripioarele cristalizate, de zahăr, privind la ea cu ochişorii mari.

-         Gândăcuţ, dragul meu, e târziu. Vino acasă! Ce faci acolo?

-         Nu mai pot veni acasă, Boncuţo! Vreau să mă transform şi eu în nectar. Uite,

aripioarele deja îmi sunt zahăr şi de aici mă voi scurge, încet, în marea de nectar. Vreau să aduc şi eu cuiva bucurie mare, când mă va bea. Însă eram trist tare că nu am apucat să îţi spun. Aş vrea să te rog ceva…

Cu lacrimi mari în ochi, Boncuţa s-a apropiat de el, să audă mai bine ce îi spune, căci şi glasul i se transforma încet în cristale de zahăr.

- Boncuţo, vreau să te rog ceva… De-acum, seara, să botezi şi cu numele meu o oiţă. Să-i spui Gândăcuţ-Nectaruţ. Aşa vei ştii că sunt cu tine mereu…

Iar ea, tocmai când voia să îi răspundă, a văzut cum se deschide fundul paharului, iar cristalul de zahăr Gândăcuţ cade în vâltoarea dulce a nectarului…

 

Nascuti la inceputul anilor ‘80

Am primit de curând următorul mail, care mi-a plăcut mult:

O GENERATIE 

Nascuti la inceputul anilor ‘80, vedem acum in anul 2009 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani.

Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.

Suntem ultima generatie care a jucat ‘Ascunselea’ , ‘Castel’, ‘Ratele si vanatorii’, ‘Tara, tara! Vrem ostasi’, ‘Prinsea’, ‘Sticluta cu otrava’, ‘Pac Pac’, ‘Hotii si vardistii’, ultimii care au strigat ‘Un doi trei la perete stai’, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video (inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa), primii care am vazut desene animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu CD-uri.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca.

Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere.

Noi am fost ultimii ‘Soimi ai Patriei’ si ultimii ‘Pioneri’.

La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza… Si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari.

Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s-a uitat ori minte, ori nu avea inca televizor.

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum sau pustile alea absolut superbe cu apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala.

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys si Take That, si inca nu auzisem de manele singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears.

Am citit ‘Licurici’, ‘Pif’, Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar cand au aparut primele sucuri ‘de la TEC’ fara sa ne fie teama ca ‘au prea multe E-uri’, iar la scoala beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi. Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul.

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.

Abia asteptam la chefuri sa jucam ‘Fantanita’, sau ‘Flori, fete sau baieti’, sau ‘Adevar sau Provocare’, sau orice ne dadea un pretext sa ‘pupam pe gura’ pe cine ‘iubeam’…

Noi suntem cei care inca au mai ‘cerut prietenia’, care inca roseam la cuvantul ’sex’, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi acolo unde scrie ‘De cine iti place?’ ca ne place de el/ea..

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au ‘child proof the house’, ne-au trimis sa cumparam bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea ‘Feriti-va de magarus’.

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de ‘first-timers’ …

Alegeri…

Cand ai in mana doua variante, una care stii ca aduce celuilalt bucurie si una care intristeaza, ce alegi?

Normal, raspunsul depinde de persoana pe care o poti bucura sau intrista. Daca ti-e draga, atunci vei alege sa o bucuri. Daca nu ti-e draga, probabil ca nu te deranjeaza sa o intristezi. Dar cand ti-e indiferenta? Atunci, probabil, ti-e indiferent si daca ea se bucura sau se intristeaza. Si-alegi ce e mai bine sau mai comod pentru tine.

Dar daca alegerea iti este oricum indiferenta, de ce sa nu alegi sa faci bine? De ce nu suntem constienti ca alegerile noastre pot sa aduca zambete sau lacrimi in ochii celorlalti? De ce nu incercam sa semanam zambete in jurul nostru?

Mi-as dori cateodata sa existe un cantar pentru cuvinte. Sa asez pe el vorbele pe care as putea sa le spun cuiva si sa le cantaresc valoarea. Sau un cantar pe care sa pot aseza efectele cuvintelor, zambetele si lacrimile. Probabil ca m-as ingrozi vazand ce putere au cuvintele mele, cum pot ele sa miste lumea, sa faca pamantul sa se invarta mai repede sau, din contra, sa il opreasca in loc, sa sadeasca bucurie sau goluri sufletesti. Daca as avea un asemenea cantar, probabil as fi mult mai atenta la vorbele mele si probabil as darui cu mult mai multa usurinta zambetul meu.

Dar nu il am si-atunci gresesc. Iarasi si iarasi. Uneori imi dau seama si-mi pare rau. Alteori, nu si starui in greseala. Dar sunt oameni care se poarta de parca ar fi fericitii posesori ai unui asemenea cantar. Am o profesoara, de exemplu, care, de fiecare data cand intalneste o studenta pe hol, o intreaba ce mai face. Am observat de-a lungul vremii reactiile mele la intrebarea adresata. E incredibil cum 3 cuvinte – ce mai faci? - pot sa bucure si sa lumineze fetze. Chiar daca e o intrebare de complezenta, chiar daca nu este asteptat un raspuns, undeva, in subconstient, se misca ceva, tresalta de bucurie ca o persoana se intereseaza de tine…

Si-atunci, de ce mi se intampla sa ma intalnesc cu colegi sau prieteni si sa uit sa-i intreb ce mai fac? De ce mi-e greu sa le zambesc sau sa le spun o vorba buna? Pentru ca imi lipseste cantarul? Sau pentru ca-mi lipseste caldura inimii?

Nu stiu ce-mi lipseste, dar sper sa pot recupera. Pornesc in cautarea timpului pierdut, a vorbelor pe care puteam sa le spun si cu care puteam sa bucur. Desi sunt sigura ca e mult mai usor sa alegi varianta care-ti face tie bine, promit sa incerc sa ma gandesc la urmarile cuvintelor si faptelor mele si, chiar daca persoana imi e indiferenta sau cu atat mai mult, ma voi stradui sa aleg sa o bucur. M-am saturat de tristete si singuratate. Si cred ca e in puterea mea sa schimb, macar un pic, lucrurile…

La Multi Ani Ionilor si Ioanelor

Pentru ca multi dintre prietenii mei se numesc Ioan sau Ioana (logic, doar e unul din cele mai populare nume la romani, nu?), am hotarat sa fac un post special in care sa le doresc tuturor un calduros “La Multi Ani”, sa aiba parte de bucurii la fiecare pas si de implinirea fiecarui gand bun.

Si, nu in ultimul rand, le doresc rabdare multa sa ma poata suporta in continuare! )

La multi si fericiti ani, Ionilor si Ioanelor!

Sa ma calugaresc? :D

Se spune ca, in noaptea Bobotezei, fetele trebuie sa-si puna sub perna un firicel de busuioc furat din pamatuful parintelui pentru a-si visa ursitul. De ani de zile, imi tot pun si ba nu visez nimic, ba visez prostii, locuri, dar nu persoane.

Eh, anul acesta am incercat din nou si, pentru prima data, am visat o figura masculina. Stupoare, insa, pentru ca aceasta figura este nimeni altcineva decat mitropolitul Ardealui Andrei Saguna, mort de vreo 100 de ani. De atunci, tot stau si ma gandesc ce va inseamna visul meu? Trebuie, oare, sa ma fac mitropolitza? Sau sa ma calugaresc? Sau inseamna ca ursitul a trait cu mai mult de un secol inainte de nasterea mea?

Nu am ajuns la niciun raspuns clar, la nicio concluzie defnitva, dar am observat ca perspectiva de a ma calugari a adus un zambet larg pe fata multor prieteni ). In consecinta, bucurati-va cat mai sunt pe aici, ca cine stie cand pornesc spre Meteore…

Ganduri de inceput de an

Prin februarie 2008 m-am hotarat sa imi fac blog. M-am inregistrat pe wordpress, apoi nu m-am mai intersat de el cum, din pacate, se intampla cu multe lucruri care la inceput ma entuziasmeaza si pe care, mai apoi, le abandonez. De data asta, insa, cred ca a fost mult mai bine ca am uitat o vreme de blogul acesta…

Azi, mi-am amintit din intamplare de el. De fapt, trec printr-o perioada destul de proasta, in care nevoia de comunicare e maxima si numarul persoanelor dispuse sa ma asculte e minim ). Asa mi-am amintit de blog, de hotararea de candva de a scrie, de o groaza de planuri si visuri pe care le-am aruncat intr-un dulap prafuit si pe care acum le scot si le sterg de praf.

Inainte de gandurile de inceput de an, trebuie sa fie cele de sfarsit. Astfel, m-am gandit sa fac o trecere in revista a tot ceea ce a insemnat anul 2008 pentru mine – reusite, infrangeri, dat cu capul de pragul de sus si invataminte desprinse din intamplarile traite.

Inceputul anului m-a prins in Franta si imi amintesc de dorinta cea mare din noaptea de revelion: sa am liniste sufleteasca. Stau acum si ma intreb daca dorinta mi s-a indeplinit si ajung la concluzia ca da, a fost asa cum mi-am dorit. Cel putin pana in luna decembrie, am fost cel mai linistit si mai fericit om. Imi amintesc ca am avut puterea sa ma bucur de fiecare clipa, sa fiu increzatoare ca toate se vor aseza si rezolva. Am stiut sa ma bucur de ploaie, de vant, de ceata, de zapada, de surprize si chiar de unele suparari sau incercari. Tot anul, cand am fost intrebata “ce mai fac?”, am raspuns “foarte bine” si am vorbit serios. Din punctul acesta de vedere, pot spune ca 2008 a fost un an foarte fain si foarte linistit, care m-a umplut de bucurie si in care am putut zbura la inaltimi mari, cu aripile intinse si zambet larg pe fata.

Pe plan sentimental, anul a fost destul de agitat si s-a terminat cu un esec. Nu voi insista prea mult asupra acestui plan, pentru ca e prea intim si pentru ca e inca mult prea confuz.

Profesional. Consider ca 2008 a fost un an plin de reusite, in ciuda celor doua restante . M-am indragostit de facultatea mea, am ajuns la concluzia ca tot ce fac fac cu pasiune, ca, din aceasta cauza, unde pun mana pune si Dumnezeu mila. Am avut profesori grozavi, am avut multe de invatat de la ei si nu numai… Am tradus o carte, am corectat alte cateva, am editat doua reviste, am lucrat pentru mini-jobs. Una peste alta, cred ca a fost un an rodnic, de care sunt foarte mandra.

Excursii si iesiri. A fost socant pentru mine sa-mi dau seama ca nu am iesit din tara anul trecut . E prima oara dupa destul de multi ani, cand nu plec prin Europa. Asta trebuie indreptat in anul ce vine .

Planul spiritual. Foarte slab. Cred ca pot numara pe degetele de la o mana Liturghiile la care am participat, de Vecernii, masluri sau privegheri nici nu mai pomenesc .

Si acum 2009.

Mi-am dorit sa intru in Noul An facandu-mi o cruce si incredintandu-ma Domnului. Mi-am inceput anii in tot felul de moduri, dar niciodata asa… Ma bucur ca am reusit sa fac lucrul acesta, desi poate ca pe altundeva am gresit. Oricum, nadajduiesc ca gandul bun cu care am pornit in an sa-mi dea putere sa indrept greselile pe care le fac si, eventual, chiar sa fac cat mai putine.

De la anul acesta astept sa-mi regasesc echilibrul. Vreau sa invat sa ma cunosc mai bine, sa vad cine sunt cu adevarat, sa invat sa am incredere in mine si sa ma bucur pur si simplu de prezenta mea. Vreau sa-mi infrunt cea mai mare temere, pe care tot in noaptea de revelion am inteles-o cu adevarat, si sa inteleg cu adevarat ca in lumea asta nu suntem niciodata singuri.

Vreau bursa de merit, asa ca sesiunea asta voi trage tare ). Vreau sa profit cat mai mult de sansa pe care mi-o ofera bursa in Marburg, vreau sa pot sa combin invatatul cu uitatul si vizitatul, sa vad – pentru prima data – cum e sa fii singur intr-o tara straina, fara mama si fara arsenalul de prieteni care abia asteapta sa-ti ridice moralul. Cand ma voi intoarce, vreau sa plec in Italia si apoi sa-mi iau toate exemenele cu brio .

Vreau sa citesc cat mai mult anul asta. Am lipsuri mari, sunt ani intregi in care praful s-a asezat pe cartile mele si incep sa simt tot mai acut ruptura ce se casca intre mine si cei care reusesc sa fie cel putin statornici in lectura. Prin urmare, anul 2009 va fi un an al cititului in care sper sa recuperez cat mai mult.

As vrea ca anul acesta sa-mi fac mai mult timp pentru oamenii dragi, pentru parinti, bunici si surioara. De ani de zile, tot ei sunt cei neglijati din cauza “lipsei de timp”. Stiind ca va veni o zi in care imi va parea rau, sunt foarte hotarata sa am mai multa grija de ei si sa le dedic mai mult timp.

Si, nu in ultimul rand, vreau sa rad mai mult . Aici voi avea nevoie de Ileana, care sper sa imi dea niste lectii despre cum e cu rasul oricand si oricat

La multi ani!

Doresc tuturor ca Noul An, ce de curand a inceput, sa fie unul plin de bucurii, de realizari, de succese. Dorintele sa se implineasca inainte de a apuca sa fie rostite, iar surprizele placute sa se tina lant .