Creşteam singură în prund
spic solitar şi crud
şi-atunci ai răsărit şi tu,
Tulpină.
Încet ai crescut,
necunoscut, neauzit,
dar tot mai mare,
sufocant.
Ţi-e trupul trunchi vârtos
şi bietul spic de mine
e tot mai strâns
în locul mult prea-ngust.
Aş putea să m-aplec, dar mă rup.
Aşa că trebuie să mă sprijin
de tine
cu cap înclinat, credincios
crezând în vigoarea ta,
ştiind, totodată, că ea
mă va sufoca
şi tot ce voi rămâne –
un spic de chihlimbar
lipit de scoarţa ta.
N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
surâd numai acei care suspină,
de n-ai fi râs, n-ai fi ştiut să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
n-ai jindui după un colţ de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Şi nu te-nalţi în slăvi dacă nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară,
iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.
Poezia este preluată de pe: http://neumanradu.wordpress.com
Andrada Serban
Aş vrea o dragoste adevărată…
Sau măcar un fals adevărat
Aş vrea o iubire mai sinceră…
Sau măcar o sinceritate aurie.
Aş vrea un soare de gheaţă,
O lună de foc
Şi-o mare de stele…
Sau măcar o gheaţă fierbinte,
Un foc de cristal
Şi-o stea de argint
Aş vrea o lume mai bună,
O soartă mai blândă…
Dar dacă nu se poate…
Măcar un rău mai bun
Şi-o cruzime mai blândă
Aş vrea un suflet pur…
Care să mă-nţeleagă
Sau măcar un suflet de câine…
Care să ţină cu adevărat la mine
Aş vrea să am ca soră
O pisică neagră sau o panteră neagră…
Sau măcar ca frate
Un porumbel alb
Care să menţină pacea în sufletul meu
Aş vrea o viaţă uşoară
Şi-o moarte lină
Sau măcar un greu mai uşor
Şi un dur mai lin
Aş vrea să pot să râd …
Când inima mea plânge…
Aş vrea să fiu caldă
Chiar dac-afară ninge
Şi în final…
Aş vrea să pot să te învăţ
Arta de-a învinge…
(Sau măcar să îţi arat că o cunosc).
