Domnita’s Weblog

Ianuarie 27, 2009

Alegeri…

Filed under: Ganduri — domnitaralu @ 9:18 pm
Tags: , , , , , ,

Cand ai in mana doua variante, una care stii ca aduce celuilalt bucurie si una care intristeaza, ce alegi?

Normal, raspunsul depinde de persoana pe care o poti bucura sau intrista. Daca ti-e draga, atunci vei alege sa o bucuri. Daca nu ti-e draga, probabil ca nu te deranjeaza sa o intristezi. Dar cand ti-e indiferenta? Atunci, probabil, ti-e indiferent si daca ea se bucura sau se intristeaza. Si-alegi ce e mai bine sau mai comod pentru tine.

Dar daca alegerea iti este oricum indiferenta, de ce sa nu alegi sa faci bine? De ce nu suntem constienti ca alegerile noastre pot sa aduca zambete sau lacrimi in ochii celorlalti? De ce nu incercam sa semanam zambete in jurul nostru?

Mi-as dori cateodata sa existe un cantar pentru cuvinte. Sa asez pe el vorbele pe care as putea sa le spun cuiva si sa le cantaresc valoarea. Sau un cantar pe care sa pot aseza efectele cuvintelor, zambetele si lacrimile. Probabil ca m-as ingrozi vazand ce putere au cuvintele mele, cum pot ele sa miste lumea, sa faca pamantul sa se invarta mai repede sau, din contra, sa il opreasca in loc, sa sadeasca bucurie sau goluri sufletesti. Daca as avea un asemenea cantar, probabil as fi mult mai atenta la vorbele mele si probabil as darui cu mult mai multa usurinta zambetul meu.

Dar nu il am si-atunci gresesc. Iarasi si iarasi. Uneori imi dau seama si-mi pare rau. Alteori, nu si starui in greseala. Dar sunt oameni care se poarta de parca ar fi fericitii posesori ai unui asemenea cantar. Am o profesoara, de exemplu, care, de fiecare data cand intalneste o studenta pe hol, o intreaba ce mai face. Am observat de-a lungul vremii reactiile mele la intrebarea adresata. E incredibil cum 3 cuvinte – ce mai faci? – pot sa bucure si sa lumineze fetze. Chiar daca e o intrebare de complezenta, chiar daca nu este asteptat un raspuns, undeva, in subconstient, se misca ceva, tresalta de bucurie ca o persoana se intereseaza de tine…

Si-atunci, de ce mi se intampla sa ma intalnesc cu colegi sau prieteni si sa uit sa-i intreb ce mai fac? De ce mi-e greu sa le zambesc sau sa le spun o vorba buna? Pentru ca imi lipseste cantarul? Sau pentru ca-mi lipseste caldura inimii?

Nu stiu ce-mi lipseste, dar sper sa pot recupera. Pornesc in cautarea timpului pierdut, a vorbelor pe care puteam sa le spun si cu care puteam sa bucur. Desi sunt sigura ca e mult mai usor sa alegi varianta care-ti face tie bine, promit sa incerc sa ma gandesc la urmarile cuvintelor si faptelor mele si, chiar daca persoana imi e indiferenta sau cu atat mai mult, ma voi stradui sa aleg sa o bucur. M-am saturat de tristete si singuratate. Si cred ca e in puterea mea sa schimb, macar un pic, lucrurile…

Anunțuri

Ianuarie 24, 2009

Melodia zilei – 24.01.2009

Filed under: Muzica — domnitaralu @ 8:46 pm
Tags: , , ,

Miza pe prietenie

Filed under: Articole religioase — domnitaralu @ 5:31 pm
Tags: , , ,

Costion Nicolescu

„De acum nu vă mai spun slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu Eu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). M-a obsedat întotdeauna problema prieteniei şi aproape că nu a fost interviu pe care să-l iau unuia sau altuia şi în care să nu iscodesc, cu nedisimulat interes, asupra ei. Nu e uşor să vorbeşti despre prietenie, aşa cum nu e uşor să vorbeşti despre tot ceea ce se probează prin trăire interiorizată ultim.

Băiet fiind, străzi şi parcuri cutreieram, şi mi-aduc aminte cum prietenia determina decisiv pe „maidan” (conţinutul „conceptului” este, în cazul de faţă, atât real cât şi simbolic, cu toate conotaţiile pozitive şi cu toată încărcătura sentimentală care i se pot da) relaţiile noastre de copii. Curăţia vârstei ne făcea mai disponibili, dar afinităţile elective acţionează selectiv de-atunci. Pe un astfel de criteriu, se formau echipele de „uliii şi porumbeii” şi de „ţurcă”, de „lapte gros” şi de „hoţii şi vardiştii”, de „trosbal” (în nenumărate variante) şi de „poarca” etc. Căci noi nu ne jucam pe calculator, nu râvneam la „Mc Donald”, şi, Doamne, ce bine ne era!, umblam ţinându-ne de după umeri şi legând prieteniile pe viaţă, ca în Marea bătălie de la iazul mic sau ca în Tom Sawyer.

Adolescenţa îngustează puţin aria, precizează criteriile şi dă mai mare exigenţă motivaţiilor, dar aduce totodată mai multă profunzime rădăcinilor. În principiu, totul devine acum mai cultural, în cazurile fericite frumos încărcat artistic.

Şi constaţi cu anii, cu uşurare, că posibilitatea marilor întâlniri existenţiale, a aflării în lumea înconjurătoare de noi prieteni, nu se sfârşeşte niciodată. Şi asta pentru că Duhul nu-şi opreşte niciodată adierea – balsam.

Prietenia „se leagă” şi o legi cam totdeauna cu gândul să te legi prin ea pe viaţă. Nicio prietenie nu se leagă cu gândul că va fi dezlegată. Ea este, pe cât se pare, singura relaţie care a fost ferită de orice instituţionalizare şi nici Biserica nu s-a simţit datoare să-i formalizeze inefabilitatea prin vreo Taină sau vreo ierurgie. Cu timpul înveţi, adesea cu destulă suferinţă, că, totuşi, în această viaţă, prieteniile se adaugă sau se scad (se împuţinează), se întăresc sau slăbesc, pot apărea crize, uneori destul de grave, pe parcursul unei prietenii, dar păstrezi convingerea că tot ceea ce a fost valabil nu se pierde, nu moare, ci vom reîntâlni străluminat şi strămutat în cea viaţă, trecut prin proba lămuritoare a învierii. Dacă ceva contează până la urmă (am putea spune până la urma urmei) pe cerul fiinţei tale, apoi aceasta este constelaţia prietenilor, stele cu felurite străluciri, aflate la distanţe diferite, dar toate limpezi şi devotate. În tine, prietenia adevărată nu se împarte, ea rămâne mereu întreagă pentru fiecare prieten al tău, având ceva euharistic în ea.

Prietenia nu poate fi decât întru bine, asocierea întru rău numindu-se mai degrabă cârdăşie. Prietenia reprezintă pentru relaţia umană ceea ce este poezia pentru exprimare: maximum maximorum! Toate relaţiile importante mântuirii noastre conţin, potenţial, măcar o umbră de prietenie. De aceea, oamenii tind spre ea ca împlinire întru veşnicie. De aceea, sămânţa aceasta trebuie cultivată cu grijă şi gelozie apărătoare. Dacă Hristos a adus şi ne-a lăsat porunca cea noua a iubirii (Ioan 13, 34), apoi urmarea ei până la capăt va conduce cu necesitate la prietenie. Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică şi fără pas barierele artificiale: vârsta, genul (aş ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spaţiul… Relaţiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoatevindecătoare a prieteniei. Relaţia părinte-copil, frate-soră, soţ-soţie, maestru-discipol, duhovnic-fiu duhovnicesc, iubit-iubită etc. sunt împlinite numai atunci când sfârşesc în prietenie. Sigur, prietenia, ca şi arhitectura bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, acelaşi foc comunitar, de natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viaţă vie în toate ale fiinţei tale. Fiecare tip de prietenie are pe lângă exprimările comune, generale, şi manifestări specifice, căci infinite sunt nuanţele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea.

Ar fi mai mult de discutat despre una dintre relaţiile care ar putea fi dintre cele mai fascinante şi mai complexe: prietenia dintre un băiat şi o fată, în parte degradată prin precaritatea conceptuală a lumii contemporane. O aventură existenţială extrem de primejdioasă în acelaşi timp, pentru că e pândită la tot pasul de alunecări şi ispite. Cei puternici şi curaţi vor căuta, totuşi, aceasta încununare, ca pe o izbândă supremă.

Dar prietenia nu ţine numai de cei cu care petreci în această viaţă. Te poţi simţi prieten cu cei plecaţi, prin faptele lor al căror ecou a vălurit armonic fiinţa ta. Vii şi morţi ne întâlnim pe acelaşi pomelnic euharistic, nu ne desparte decât o fărâmă (cu adevărat!) de timp, şi ce contează asta la scara eternităţii? Contează enorm şi nu contează deloc.

Cine poate fi considerat a-ţi fi cu adevărat prieten? Diferite accepţii se dau prieteniei. Unii pun prietenia mai prejos de iubire, deoarece o consideră în sensul ei larg şi relativ, dar cei ce au ochiul străvăzător ştiu că prietenia este starea esenţială, cea mai de la munte a iubirii. Ar fi de observat că, spre deosebire de iubire, prietenia presupune cu necesitate reciprocitatea. Apoi, sunt aceia care pleacă de la proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” şi consideră a consta criteriul prieteniei în eficacitatea întrajutorării. Alţii îl văd în gradul de împărtăşire reciprocă a intimităţilor celor mai insignifiante.

Altele, însă, mi se par mie a fi semnele prieteniei. Prietenia este reciproca interioritate, perihoreza mistica. Prietenia este împreună-suferinţa, dar parcă în mai mare măsură împreuna-bucurare. Chiar şi suferinţa cea mai mare se estompează, în parte, atunci când o trăieşti împreună cu prietenul. Dar bucuria, în schimb, cum mai sporeşte ea! Pentru mine, prieten este persoana cu care aş pleca fără nicio rezervă într-o călătorie nesfârşită. Încrederea în el este fără ţărmuri.

Nu poţi fi prieten cu toţi, dar se cuvine să ai o deschidere prietenoasă generală. Nu poţi fi prieten cu oricine, prietenia nu este un concurs pe bază de grilă, pe care dacă ai completat-o corect, treci examenul şi ai intrat. Prietenul este o chemare a lui Dumnezeu ce ţi-e adresată anume, o mângâiere tandră a fiinţei tale celei mai fragile. A nu fi atent la această chemare, a nu o cultiva este o lipsă de simţire cu iz de păcat. Prietenia este un dar, la unii mai bogat, la alţii mai puţin, dar, pentru orice om întreg, nelipsit. Ca orice alt dar, se cere lucrat şi sporit, nu pus sub obroc.

Sigur, se poate vorbi şi de o prietenie cosmică („… tot ce mişcă…, râul, ramul, mi-e prieten…”), dar o numim aşa oarecum prin extensie şi rămâne pe o treaptă mai de jos, totuşi benefică şi ea, pentru că exprimă relaţii paradisiace.

Relaţia cu prietenul este, în ultimă instanţă, absolut personală, nimeni şi nimic nu se poate interpune, numai Dumnezeu poate mărturisi, discret şi bucuros, cu un surâs de Părinte mulţumit, despre abisul ei înalt. În acelaşi timp, prietenia invocă prietenie, prietenia deschide fiinţa, prin prieteni ajungi la alţi prieteni, o horă cosmic-liturgică se porneşte cuprinzător. Se poate ajunge la grupuri de prieteni sau la prietenie de grup, dar şi atunci relaţiile continuă să rămână de la fiecare eu la fiecare tu.

Când ţi se apropie prietenul, întâlnirea cu el de departe îţi face sufletul să salte şi să tresalte. Şi numai gândul la Prieten te însănătoşeşte de toată tristeţea. Prietenul dă sens vieţii tale, confirmare preţului tău în această lume. Nicio greutate nu este prea mare când o porţi pentru binele prietenului tău. Oricât de penibilă ar fi o situaţie, pentru prieten o înduri cu sporită răbdare.

Cu prietenul, gesturile-ţi nu mai sunt (auto)cenzurate, pentru că totul a ajuns atât de limpede, toate urâţeniile s-au depus decantate, totul se desfăşoară acum firesc (respectând firea) şi, atunci, nu mai este nimic de cenzurat.

Există o scară a prieteniei? Se pare că da, şi ea poate fi suită mai repede sau mai lent, după împrejurări, după fire, după trezvie, după ajutorul lui Dumnezeu. Aşadar, sunt trepte, există un urcuş, sunt dificultăţi de biruit, eforturi de depus. Prietenul este chemat a ajunge prinţ în preajma împăratului.

Prietenul maxim este liturgic şi euharistic. Orice prietenie adevărată se află în continuă căutare a Prietenului, fără de care ea poate rămâne nedeplină. Iar Prietenul desăvârşit, după cum se ştie, este numai Hristos. El vorbeşte cu noi „de multe ori”, ne asigură Sfântul Simeon Noul Teolog (într-o rugăciune de dinainte de împărtăşanie), „ca şi cu nişte prieteni adevăraţi, lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti”.

Se vorbeşte de „cel mai bun prieten”. Se poate ca într-un moment sau altul să-l simţi pe unul din prietenii tăi ca atare. Până la urmă, e posibil să realizezi că ai de-a face mai degrabă cu un fel de clauză, „clauza prietenului celui mai bun”, de care pot beneficia, pe rând sau simultan, câţiva dintre prietenii tăi. Câţi? Câţi poţi purta. Dumnezeu nu pune limite în această privinţă, aşa după cum El nu are limită.

În timpul stăpânirii comuniste, prietenia ne-a fost adesea salvatoare. Nimic nu putea egala bucuria de a fi printre prieteni, de a împărţi cu ei. Să fii împreună şi să nu te temi, să nu te ascunzi, să nu te simţi întru nimic trădat nu era puţin lucru.

După ’89, s-au produs deteriorări, uneori grave, în legătura cu acest tip de relaţie. S-a vădit astfel că şi prieteniile pot fi uneori părelnice, înlesnite de conjuncturi şi destrămate tot de ele. De aceea, ele au nevoie să fie probate uneori. Dar chiar şi în cazurile în care ele nu au fost sfâşiate, au avut de suferit, în perioada la care mă refer, din cauza crizei de timp şi a unei vieţi publice extrem de tracasante, de solicitante, adesea acaparatoare.

Pe măsură ce decembrie ’89 rămâne în urmă, cu multe dintre năzuinţele sale sfâşiate şi cu promisiunile în bună parte risipite, învăţăm că setea noastră de relaţie susţinătoare fiinţei nu ne este împlinită nici de revoluţii, nici de un sistem politic sau altul, nici de statutul social. Într-o lume dominată tot mai mult de relaţii mercantile, oportuniste şi aleatorii, în care criteriile de valoare sunt falsificate sau alterate, va trebui să regăsim gustul înviorător al prieteniei. Numai în prietenie omul devine din străin acasă într-un loc şi, în general, pe acest pământ.

Niciun timp nu este mai preţios şi mai răscumpărat decât cel petrecut cu prietenul. Numai prietenia alungă cu adevărat singurătatea şi tristeţea aferentă. Oricât de departe ar fi prietenul de tine, în spaţiu sau în timp, el te locuieşte şi dă sens aşteptărilor tale.

Noi, creştinii, dorim, mai ales, să ajungem prietenii Mirelui. Îl ascultăm şi ne aflăm bucuria cea mai mare în această ascultare (Ioan 3, 29). „Toate” ni le-a spus şi „toate” ni le-a transmis Biserica noastră. A nu vedea prietenia lui Dumnezeu şi a nu o dori este, în fond, un păcat sinucigaş. Când Iuda a venit cu trimişii arhiereilor pentru arestarea lui Hristos, Acesta l-a întrebat: „Prietene, pentru ce ai venit?!” (Matei 26, 50). Dacă Iuda ar fi fost atent la acest „prietene”, ar fi fost salvat. Dar simţirea şi trăirea deplină a acestei Prietenii cu Fiul lui Dumnezeu trece prin îmbrăţişarea pură şi simplă, prelungă, cu prietenul tău de aici, de lângă tine, al cărui zâmbet duios şi încurajator reprezintă, şi el, pentru tine, o probare a existenţei lui Dumnezeu.

Dacă ne întoarcem la cuvântul lui Hristos, transmis de Sfântul Ioan, vom vedea cum prietenia este în chip decisiv şi apăsat o problemă de cunoaştere, de împreună cunoaştere a celor ce ne vin din sânul Sfintei Treimi, la care putem deveni Părtaşi, pe măsura firii noastre, prin energiile necreate revărsate semănător peste noi prin Duhul Sfânt.

Sfânta Treime este o Treime a prieteniei desăvârşite. Lumea noastră este creată întru prietenie. Drumul nostru întru Hristos are a repeta drumul apostolic, de la robi la prieteni. Drumul nostru întru prietenia imediată este acela de la trufia egoistă la jertfa altruistă. Să mizăm neabătut pe prietenie şi vom fi biruitori întru adeverirea fiinţei noastre de sorginte dumnezeiască, prin har!

*Articol preluat din Revista „OrthoGraffiti” nr. 2, decembrie 2008

Ianuarie 23, 2009

Spirit crestin si cultura tragica in receptarea critica a dramaturgiei lui Lucian Blaga

Premiul special al revistei „Convorbiri Literare”

În lucrarea de faţă, îmi propun să tratez problema spiritului creştin şi a culturii tragice în opera dramatică a lui Lucian Blaga. Problema poziţiei lui Blaga faţă de creştinism este una controversată, astfel că voi încerca, prin discutarea mai multor opinii ale unor critici şi teologi, să stabilesc dacă se poate vorbi despre o ruptură între concepţiile lui Blaga şi creştinism sau dacă, din contră, putem întâlni elemente creştine în opera dramatică blagiană. Mă voi întreba dacă teatrul lui Blaga este tributar concepţiei sale filosofice sau dacă dramaturgul reuşeşte să se desprindă de atitudinea proclamată în filosofia sa, atitudine considerată de unii ca fiind necreştină. Deşi este o temă îndelung discutată atât de teologi, cât şi de critici, ea nu a fost pe de-a-ntregul soluţionată. Discuţiile nu au reuşit să creeze un punct de vedere unitar, iar răspunsurile date au împărţit critica în două tabere. Aceia care recunosc creştinismul blagian neagă existenţa culturii tragice în opera lui, în timp ce aceia care neagă elementele creştine ajung să recunoască şi să proclame tragicul pieselor sale de teatru.

Cel mai vehement în negarea creştinismului lui Blaga este, fără îndoială, marele dogmatist Dumitru Stăniloae. Punctul de plecare al cărţii în care Stăniloae discută concepţiile lui Blaga despre creştinism nu îl reprezintă opera literară blagiană, ci sistemul filosofic, mai precis lucrarea Religie şi spirit, precum şi un interviu acordat de Blaga ziarului Viaţa din 26 mai 1942. Printre reproşurile pe care le face Părintele Stăniloae operei filosofice blagiene, cel mai important e cel al negării revelaţiei divine de către Blaga, care afirmă: Marele Anonim a împlântat generos cunoaşterii individuale postulatul, imperativul necondiţionat al adevărului integral. Cunoaşterea individuală tânjeşte după adevăr, pradă unui elan adânc înrădăcinat în chiar actul transcenderii, cu a cărui posibilitate e înzestrată. Totuşi marele Anonim n-a îngăduit realizarea acestui elan spre adevăr, decât în ideea-negativ a misterului. Orice altă cunoaştere e disimulare, prin censură, a transcendenţei. Marele Anonim a pus în noi îndemnul irevocabil spre <<adevăr>>, îndemn întemeiat în însăşi natura cunoaşterii, dar prin censura-i transcendentă ni-l refuză. Suntem categoric îndemnaţi spre şi categoric opriţi de la acelaşi lucru. Prin aceasta, spune Părintele Stăniloae, Lucian Blaga atacă însăşi întruparea, moartea şi învierea lui Hristos, lovind, deci, direct în temelia creştinismului. Atitudinea vehementă a lui Stăniloae era cerută de funcţia şi de formaţia sa. El a simţit că este de datoria lui să facă lumină în problemele ridicate de Blaga. Filosofia blagiană ar fi putut înşela mulţi necunoscători ai adevărurilor de credinţă. Din acest motiv, era necesară o clarificare din perspectivă ortodoxă. E important, însă, să facem o distincţie clară şi să înţelegem că Stăniloae se referă strict la opera filosofică. În literatură, autorul este stăpân pe creaţia sa, care nu trebuie pusă la îndoială decât din punct de vedere estetic. Teologii intervin doar în măsura în care consideră că o lucrare poate fi „smintitoare”. Acestea fiind zise, recunoaştem că măsura lui Stăniloae era necesară pentru a feri oamenii de interpretări false ale credinţei. Neintervenind, însă, în opera literară blagiană, Stăniloae arată că aceasta nu reprezenta o ameninţare, din punct de vedere teologic. Faptul că, în filosofia sa, Blaga se declară necreştin nu îl pune în imposibilitatea de a scrie opere cu caracter sau cu motive creştine. În acest sens, foarte importantă este afirmaţia lui Răzvan Codrescu, publicist şi editor de orientare tradiţionalistă: Părintele Stăniloae stă în faţa noastră cu dreptul şi dreptatea (dumnezeiesc-obiectivă) a Credinţei; filosoful şi artistul Blaga ni se înfăţişează cu dreptul şi dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei. Înţelept ar fi să le facem loc deopotrivă în conştiinţa noastră, judecându-l pe fiecare în sistemul său de referinţă. E loc, sub cerul unui creştinism viu, atât pentru marile adevăruri, cât şi pentru marile închipuiri. (…) Prin chiar „duhul” ei, ortodoxia este „tolerantă” şi „integratoare”, dăruindu-şi lumina tuturor, după măsura fiecăruia.

În tabăra celor care afirmă creştinismul lui Blaga, se situează Octav Şuluţiu, care spune: De la început, trebuie să constat că teatrul lui Blaga e un teatru profund creştin. (…) E ciudat că deşi în filozofia sa Lucian Blaga a ajuns la concluzii în dezacord categoric cu doctrina creştină, teatrul său păstrează un caracter creştin, nu numai în preocupări, ci şi în ideaţia lui[1]. Şuluţiu reuşeşte să lase deoparte ideile preconcepute privind creştinismul sau, mai degrabă, necreştinismul blagian şi, mergând pe firul unor piese, să scoată în evidenţă elementele creştine care îl apropie pe Blaga mai multe de creştinism decât de tragic. Astfel, exegetul afirmă: Două sunt ideile creştine care străbat ca un fir roşu toate dramele aproape: ideea de jertfă şi ideea de moarte. Se înţelege că mai sunt şi alte idei şi înţelesuri, deoarece aceste drame sunt doldora de sensuri şi de spiritualitate. Dar jertfa şi moartea sunt cele două teme fundamentale pe care se orchestrează tot teatrul lui Blaga (…)[2]. Aceste afirmaţii, care au fost făcute ca urmare a apariţiei celor două volume complete de teatru blagian, ne oferă o imagine lipsită de prejudecată teologică asupra unor teme şi motive fundamentale din teatrul lui Blaga. A le ignora doar pe baza unor păreri filosofice de-ale dramaturgului înseamnă a-l păgubi pe acesta de merite pe care el le-ar putea avea în planul dramelor de inspiraţie creştină.

Negoiţescu pare să se afle de aceeaşi parte a baricadei cu Şuluţiu, deşi nu vorbeşte despre teatrul blagian în general, ci doar despre piesa Arca lui Noe. În studiul său, Negoiţescu arată că: peste ultima piesă a lui Lucian Blaga nu plutesc fervori mistice, şi din acest punct de vedere opera aceasta e mai aproape de formaţia adâncă a autorului, care nu are coordonatele misticului. În schimb, elementele magice, ca într-un fin manual sociologic, abundă[3]. Prin afirmaţia aceasta, criticul arată că Blaga înclină spre o putere superioară alternativă, reprezentată, în cazul acesta, de magie. Pornind de la mitul biblic al arcei lui Noe, Lucian Blaga împleteşte imaginea atemporală a satului românesc, îmbinând învăţătura biblică cu tradiţiile, eresurile şi magia populară. Credem cu tărie că acest lucru nu îl îndepărtează, de fapt, de creştinism, întrucât, în formă pură, acesta se păstrează doar în cărţile de dogmatică, în peşterile pustnicilor şi în mănăstirile din vârf de munte. În lume, însă, el este supus diverselor sincretisme, care nu îl distrug, ci îl îmbogăţesc. Mai mult decât atât, acest fapt al aplecării lui Blaga spre magie îl depărtează foarte mult de cultura tragică, pe care alţii o afirmă cu tărie la el. Magia este o putere alternativă, menită să-l ajute pe om în diverse situaţii, însă acest fapt este de neconceput în tragedie, unde nimic pe lume nu îl poate salva pe erou de mânia, viclenia sau batjocura zeilor. Avem, deci, un al doilea critic, care, deşi nu face din Blaga un autor creştin, îl plasează totuşi în afara sferei de acţiune a tragicului.

De altă părere este, însă, Alexandru Paleologu, care îl contrazice pe Octav Şuluţiu într-un articol din volumul Spiritul şi litera. Acolo, Paleologu afirmă că teatrul lui Blaga nu putea fi creştin, nu numai pentru că orientarea filozofică a autorului este declarată necreştină (…), dar mai ales pentru că ceea ce este fundamental în toată opera lui Lucian Blaga şi îi constituie sâmburele originar sunt tocmai acele trăsături păgâne şi eresuri, care apar nu numai <<pe ici, pe colo>> cum spune Şuluţiu[4]. Paleologu, însă, nu se opreşte aici. El susţine răspicat tragismul pieselor lui Blaga, spunând: Tragedia se naşte când se produce o înfruntare între concepţiile cosmice şi sacre ale unei comunităţi, pe de o parte, şi conştiinţa individuală, pe de altă parte, şi când atât revolta, cât şi ordinea au îndreptăţire şi forţă, iar opoziţia lor se exprimă printr-o contestaţie de supremă tensiune. (…) Forţele răului se declanşează nimicitor când pasiunea sau dreptatea eroului transgresează anumite limite, dincolo de care se merge irezistibil la dezastru. Iar acest dezastru are un caracter de necesitate ineluctabilă, pe care eroul o asumă. Toate acestea au loc în teatrul lui Blaga[5]. Poziţia fermă a lui Paleologu pare să ofere soluţia ultimă şi corectă: nu există creştinism în opera dramatică a lui Blaga, în timp ce tragismul este evident în mai multe piese.

Totuşi, înainte de a da dreptate uneia sau alteia dintre părţi, e necesar să luăm în calcul şi câteva lucrări teoretice, care ne pot oferi o imagine mai nuanţată asupra tragicului în literatura contemporană. Astfel, George Steiner, în lucrarea sa Moartea tragediei, pune în discuţie tocmai penuria de tragedii adevărate existentă în literatura universală după epoca elisabetană şi cea a lui Iacob I. Odată atins apogeul, prin tragediile antice greceşti şi, apoi, prin tragediile lui Racine şi a lui Shakespeare, în dramaturgia tragică s-a lăsat o tăcere de veacuri, cauzată de depărtarea oamenilor de mit şi neînţelegerea acestuia. Steiner mai arată că, în unele literaturi, formele noi de teatru au fost înghiţite de tradiţia mult prea bogată, cum este cazul literaturii engleze. Ţinând cont de cele spuse până aici, se naşte întrebarea dacă nu cumva Blaga este unul dintre acele puţine „spirite rare” care a reuşit să creeze tragedie. Condiţiile par să îi fie favorabile, întrucât el a recurs la diverse mituri creştine, folclorice, din antichitatea grecească şi nu numai. În plus, literatura română este mult mai „nouă”, mai „proaspătă” decât altele, astfel încât scrierile dramatice ale lui Blaga nu puteau fi „sufocate” de tradiţie.

Părerea lui Steiner este continuată, dar şi contrazisă de Jean Marie Domenach. Domenach recunoaşte moartea tragediei, dar susţine existenţa continuă şi sufocantă a tragicului în viaţa noastră de zi cu zi. Condiţia lui este spaima, frica de moarte, dar şi de viaţă. Şi aceste cuvinte par să ne apropie de un oarecare tragism blagian. Căci, plecând de la afirmaţia lui Domenach şi analizând tragediile blagiene, vom fi tentaţi să credem că am găsit în ele spaima, deci condiţia de existenţă a tragicului. Dar este oare spaima blagiană aceeaşi cu cea despre care vorbeşte Domenach?

Pentru a putea răspunde, e nevoie să contextualizăm mai bine sensul în care este folosită „frica”. Marele teolog Christos Yannaras spune: experienţa psihanalizei contemporane formulează părerea că prima trăire a vinovăţiei şi a agoniei se naşte la om odată cu naşterea sa, deci odată cu desprinderea de trupul matern. Dacă această opinie se adevereşte, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblică referitoare la naşterea fricii lui Adam. Aflăm, aşadar, că frica s-a născut în Adam, după păcatul originar. Dar ce era această frică? Yannaras răspunde: întorcându-ne acum la teama care îl determină pe Adam să se ascundă de Dumnezeu după cădere, putem să spunem că aceasta nu este produs al vinovăţiei juridice, nu este aşteptarea unei pedepse. (…) Este ruperea legăturii cu Dumnezeu, conştiinţa responsabilităţii pentru realizarea vieţii separat de Dumnezeu. Este trăirea pentru prima dată a singurătăţii existenţiale, prima gustare a morţii. Frica lui Adam este agonia în faţa morţii. La fel se poate explica şi frica eroului tragic. Pedepsit fără vină, el trăieşte disperarea cauzată de constatarea că divinitatea îi este potrivnică, precum şi deplina singurătate, în care nu are de la cine să ceară ajutor. Salvarea poate veni doar printr-o iertare de către puterile superioare sau prin transcenderea la un nivel mai înalt de existenţă, însă atunci nu mai putem vorbi de tragic. Dacă eroul nu primeşte iertare sau dacă i se refuză atingerea unei trepte superioare a existenţei, atunci putem vorbi cu adevărat de tragic. Dar este, oare, acesta cazul dramaturgiei blagiene? Înainte de a trece, însă, la această parte a demonstraţiei noastre, vom încerca o scurtă recapitulare şi limpezire a conceptelor cu care operăm.

Mai întâi, am vorbit despre spirit creştin. Acesta nu trebuie înţeles, în cazul lui Blaga, doar ca o preluare de teme şi motive creştine. Nu vorbim despre un spirit creştin pur, aşa cum este întâlnit el în cărţile de specialitate, ci de unul popular, îmbogăţit cu rituri, mituri şi eresuri populare, dar care aduce cu sine credinţa sau posibilitatea unei reabilitări a omului. Eroul unei opere cu influenţe creştine, fie ea oricât de îmbibată cu elemente magice sau eresuri, va afla scăpare din ghearele morţii. În aceste condiţii, suferinţa eroului nu va fi niciodată zadarnică. După ea va veni liniştirea dorită sau răsplata meritată.

Al doilea termen cu care operăm este acela de cultură tragică. Tragedia autentică presupune forţe potrivnice omului, care îi doresc pieirea fără a avea un motiv întemeiat. Ea implică teamă şi disperare. În final, omul căzut sub puterea aceasta nu mai are nicio şansă de reabilitare. Oricare i-ar fi sfârşitul şi orice ar urma după acesta, răul făcut nu mai poate fi răscumpărat. Simplă unealtă în ghearele forţelor potrivnice, eroul tragic nu mai poate avea nicio nădejde de eliberare.

Revenind la piesele dramatice blagiene, vom căuta să vedem care este deznodământul lor, care este soarta eroului. Cunoaşte el o moarte distrugătoare, trecând dintr-o suferinţă mare într-una şi mai mare, trăind, deci, tragicul sau moartea îi este, de fapt, eliberare, prin ea ajungând să cunoască o treaptă mai înaltă şi, astfel, mântuirea?

În ceea ce-l priveşte pe Zamolxe, eroul primei opere dramatice blagiene, acesta îşi dă viaţa pentru crezul său. Deşi are parte de o moarte violentă, urmările acestei morţi sunt luminarea poporului său, înţelegerea credinţei propovăduite de el. Moartea lui nu este o pedeapsă, ci o jertfă care aduce cu sine liniştirea conflictului, iar el nu trăieşte spaima devoratoare în faţa ei. În aceste condiţii, nu poate fi vorba de tragism. În plus, în această piesă mai întâlnim un motiv de sorginte creştină. Lui Zamolxe i se ridică o statuie, căci magul, un politeist viclean, preferă să îl considere pe Zamolxe zeu şi, astfel, să îi diminueze puterea, decât să stea permanent sub ameninţarea religiei propovăduite de el. Totuşi, prin dărâmarea statuii şi moartea sa, Zamolxe dărâmă şi cultul politeist, instaurând unul monoteist ce se aseamănă, din acest punct de vedere, cu creştinismul. Ideea jertfei benevole şi salvarea personajului (a personajelor, de fapt) prin ea apropie piesa cu mult mai mult de creştinism decât de cultura tragică.

În Tulburarea apelor, îndepărtarea de tragic este chiar mai evidentă ca în Zamolxe. Izvoarele piesei sunt indiscutabil de sorginte creştină, iar moartea trăită de două dintre personaje nu este nicidecum tragică. Nona primeşte moartea ca pe o bine meritată pedeapsă, căci ea este mobilul negativ care dezlănţuie conflictul piesei. Astfel, moartea ei restabileşte de fapt ordinea zdruncinată. Moşneagul, în schimb, se jertfeşte pentru Popa, primind prin moartea martirică reintegrarea mult dorită în natură. Motivul jertfei este, şi în acest caz, de sorginte creştină, iar viaţa Moşului nu se sfârşeşte odată cu moartea, ci se transmite în Popă, prin crezul care acestuia i se revelează. Plecarea personajului principal în natură este, din nou, o creştere, o accedere la o treaptă superioară a vieţii şi, deci, o izbăvire. Vedem că şi aici ne apropiem de creştinism, viziunea fiind una eliberatoare, mântuitoare.

Cruciada copiilor, deşi nu dezbate, aşa cum s-ar crede, (numai) vechea luptă dintre Catolicism şi Ortodoxie, cu biruinţa Ortodoxiei, are totuşi, mai mult ca oricare altă piesă, o abundenţă a motivelor creştine. Moartea copiilor, deşi sfâşietoare şi aparent nedreaptă, aduce cu sine izbăvirea lor, iar zbuciumul mamelor este, în final, răzbunat cu vârf şi îndesat. Tragicul nu aduce izbăvire, nici răzbunare, elemente care nu lipsesc din această piesă, demonstrând, din nou, apropierea ei de viziunea creştină.

Arca lui Noe, piesă scrisă în urma ruperii lui Blaga de mişcarea gândiristă, abundă de elemente şi motive creştine. Nu se poate vorbi câtuşi de puţin de un tragism al piesei, nici chiar în zbuciumul Anei. În ciuda problemelor, ea vrea să creadă în bărbatul ei şi, în final, convinsă fiind de puterea magică a cântecului de toacă, problemele se aşază, ea îşi recunoaşte greşeala şi primeşte iertarea.

În privinţa Meşterului Manole par să existe cele mai multe dispute cu privire la existenţa tragicului. Deşi la o privire superficială, putem fi tentaţi să credem că am găsit puterile potrivnice omului şi spaima paroxistică ce duce la sinucidere, trebuie să ţinem cont de condiţiile acţiunii. „Puterile potrivnice” nu şi-au propus să îl chinuie gratuit pe Manole, ci el este cel care a cerut mai mult, Manole este cel care forţează puterea Divinităţii. A construi cea mai frumoasă mănăstire nu este la îndemâna oricui, ori el îşi doreşte cu nesaţ acest lucru, ajungând chiar să pună semn de egalitate între Biserica râvnită şi Mira, soţia sa, astfel că putem vorbi de un „schimb” Arta necesită jertfă, Manole o dă, iar prin asta numele său devine nemuritor. Răsplata primită de Manole nu e nicidecum mai prejos decât preţul plătit. În plus, prin moarte, Manole se salvează de la ceea ce ar fi putut deveni cu adevărat tragic – o viaţă purtată în veşnica amintire a jertfei din zid.

Ţinând cont de datele precizate, a susţine în continuare o ruptură irevocabilă între spiritul creştin şi viziunea dramatică blagiană este o greşeală. Nu avem în Blaga un Sienkiewicz, un Baştovoi sau un Nicolae Velimirovici, dar nici nu este asta intenţia sau necesitatea noastră. După cum sublinia şi Răzvan Codrescu, e bine ca fiecare creator să fie judecat în sistemul său de referinţă. Lucian Blaga a creat un sistem filosofic propriu, care nu avea cum să intre în tiparele Ortodoxiei. Acest lucru nu l-a împiedicat însă, după cum ne arată chiar piesele sale de teatru, să se apropie în opera literară de o concepţie apropiată spiritului creştin, de viziuni ce se pot integra în acesta.

E bine să nu cerem mai mult decât ni se poate da şi să învăţăm să renunţăm la senzaţional. Desigur, e mult mai spectaculos să crezi că opera blagiană şi spiritul creştin sunt două poluri ce se resping, căci astfel e garantat suspansul unor continue lupte şi atacuri. Dar acesta e un mod păgubitor de a privi lucrurile. Cele două viziuni se împletesc armonios în teatrul lui Blaga, aducându-l pe cititor sau pe spectator mai aproape de o imagine mântuitoare şi eliberatoare asupra vieţii, aşezându-l, deci, mai degrabă în apropierea lui Hristos decât în cea a zeilor nemiloşi ai tragicului.

Bibliografie

  1. Blaga, Lucian, Opere, vol. IV & V, Bucureşti: Editura Minerva, 1977
  2. Codrescu, Răzvan, Lucian Blaga şi creştinismul, în Revista Rost, nr. 3, mai 2003
  3. Domenach, Jean Marie, Întoarcerea tragicului, Bucureşti: Editura Meridiane, 1995
  4. Negoiţescu, Ion, Scriitori moderni, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966
  5. Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera, Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2007
  6. Stăniloae, Dumitru, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Bucureşti: Editura Paideia, 1997
  7. Steiner, George, Moartea tragediei, Bucureşti: Humanitas, 2008
  8. Şuluţiu, Octav, Schiţă de studiu asupra teatrului lui Lucian Blaga, Revista Fundaţiilor Regale, nr. XI, 1942
  9. Yannaras, Christos, Abecedar al credinţei, Bucureşti: Editura Bizantină, 1966


[1] Octav Şuluţiu, Schiţă de studiu asupra teatrului lui Lucian Blaga, Revista Fundaţiilor, nr. XI, 1942, pp. 426-427.

[2] Ibidem, p. 428.

[3] Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Editura pentru Literatură, 1966, p. 259.

[4] Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p.96.

[5] Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, pp. 95-96.

Melodia zilei – 23.01.2009

Filed under: Muzica — domnitaralu @ 7:50 pm

Ianuarie 22, 2009

SdC Sibiu – Rezumatul capitolului I

SdC Sibiu – Rezumatul capitolului I

Cu întârziere, pricinuită s(tr)esiune, reuşesc să vă povestesc şi eu cum a fost prima întâlnire SdC din Sibiu :-). Ne-am întâlnit duminica trecută, în număr destul de restrâns, în clubul Maya pentru a povesti despre ce-am mai citit şi despre cărţile care ne plac. La o ciocolată caldă şi foarte bună, un pahar de bere, un ceai sau un frappe, am stat şi-am depănat poveşti şi amintiri într-o atmosferă foarte destinsă şi plăcută.

Am aflat că, în toamnă, blogerii sibieni au mai organizat un SdC mai micuţ, dar că acesta nu a devenit o tradiţie. Oricum, reprezentantul lor de la întâlnirea de duminică a promis să dea sfoară-n ţară printre fraţii într-ale blogingului, astfel încât data viitoare să vină, cu mic, cu mare, toţi cei care în octombrie s-au arătat încântaţi de proiect.

La începutul discuţiilor, s-a vorbit despre piaţa de carte din România, despre posibilitatea de distribuire a cărţilor şi despre editurile care, eventual, ar publica şi autori necunoscuţi. După aceea, am prezentat fiecare cartea / cărţile adusă(e), pe care le-am lăudat şi le-am recomandat celorlalţi. Invitatul special, criticul Andrei Terian, a adus cartea Băiuţeii a lui Filip Florian şi Matei Florian. După ce ne-a povestit câte ceva despre autorii cărţii, domnul Terian ne-a vorbit despre literatura română contemporană şi despre importanţa cunoaşterii propriei literaturi. De fapt, încă dinainte să ne divulge titlul cărţii aduse, ne-a spus că, încă de când a primit invitaţia, a ştiut că va trebui să aducă o carte de proză contemporană, scrisă de un autor (respectiv, autori) român(i). Dacă seamănă cu Amintiri din copilărie sau nu, ne va spune la următoarea întâlnire Călin, care s-a arătat dornic să o citească.

Am mai discutat despre prejudecăţi şi despre faptul că anumite idei preconcepute ne opresc să citim cărţi care, altfel, poate, ni s-ar părea foarte interesante; despre titluri care ne-au convins să citim cărţile care le poartă, despre conspecte, sfinţi cunoscuţi şi necunoscuţi.

Printre cărţile împrumutate s-au mai numărat:

Joaquim Maria Machado de Assis – Memoriile postume ale lui Bras Cubas

Amelie Nothomb – Uimire şi cutremur

Valeriu Anania – Memorii

Mircea Păcurariu – Sfinţi daco-romani şi români

În final, am discutat despre facultăţi, examene, sesiuni, licenţe şi conspecte şi am încheiat urându-ne să ne-ntâlnim în februarie „câţi am fost şi înc-atâţia”.

Vreau să mulţumesc tuturor celor care au venit,

Andrei Terian

Simina Terian

Călin Blaga

Adi Dinu

Neluţu Dăian

pict0001

Doresc tuturor studenţilor muuuuult succes la examene şi spor la citit ;).

Raluca

Ianuarie 12, 2009

As vrea

Filed under: Poezii — domnitaralu @ 8:48 pm

Andrada Serban

Aş vrea o dragoste adevărată…
Sau măcar un fals adevărat
Aş vrea o iubire mai sinceră…
Sau măcar o sinceritate aurie.
Aş vrea un soare de gheaţă,
O lună de foc
Şi-o mare de stele…
Sau măcar o gheaţă fierbinte,
Un foc de cristal
Şi-o stea de argint
Aş vrea o lume mai bună,
O soartă mai blândă…
Dar dacă nu se poate…
Măcar un rău mai bun
Şi-o cruzime mai blândă
Aş vrea un suflet pur…
Care să mă-nţeleagă
Sau măcar un suflet de câine…
Care să ţină cu adevărat la mine
Aş vrea să am ca soră
O pisică neagră sau o panteră neagră…
Sau măcar ca frate
Un porumbel alb
Care să menţină pacea în sufletul meu
Aş vrea o viaţă uşoară
Şi-o moarte lină
Sau măcar un greu mai uşor
Şi un dur mai lin
Aş vrea să pot să râd …
Când inima mea plânge…
Aş vrea să fiu caldă
Chiar dac-afară ninge
Şi în final…
Aş vrea să pot să te învăţ
Arta de-a învinge…
(Sau măcar să îţi arat că o cunosc).

Melodia zilei – 12.01.2009

Filed under: Muzica — domnitaralu @ 8:34 pm
Tags: , , ,

Ianuarie 11, 2009

Alladin – Prince Ali

Filed under: My cartoons — domnitaralu @ 2:30 pm

Sfarsitul acesta de saptamana m-am uitat (am ascultat) in continuu (la) desene animate. E incredibil ce putere de munca imi dau, ce optimism si ce bucurie. Cred ca e un dar mare sa te poti intoarce atat de usor si atat de des in copilarie :-).

Bucuria de a te simti inteles – Par. Savatie Bastovoi

Sursa: Blogul parintelui Savatie

Articol publicat in volumul „Ortodoxia pentru postmodernisti”

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decît numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întîlnesc în gînduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Cînd sufletele se întîlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfînt sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decît regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfînt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pămînt noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sînt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci cînd doi oameni cu dorinţe comune se întîlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzînd în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sînt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cît de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cît de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decît în celălalt şi nu iubim atît ceea ce sîntem, cît ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi pînă acum eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gîndeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfîrşit, m-am minunat pe rînd de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rînd sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adîncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atît de grozave, încît mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Pînă la urmă am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii mulţi ochi au plîns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezînd că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravînd totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori pe stradă adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sînt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nici o nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.