Domnita’s Weblog

Ianuarie 2, 2009

Poveste – 5 septembrie – Sfantul Profet Zaharia

Seara se coboară peste ţară, acoperind munţi, dealuri şi câmpii cu mantia ei de întuneric. Una câte una, stelele se arată pe cer, sclipind spre bucuria oamenilor şi povaţa drumeţilor. E o seară caldă, asemănătoare celor din vara care se sfârşeşte. Poate ultima seara caldă din an.

La ţară, părinţii licuricilor, licuricii şi prietenii lor dragi, părintele Adrian, Ileana şi cei trei copii, stau afară, pe pături, în jurul unui foc, şi povestesc. A fost o zi liniştită şi însorită, plină de voioşie şi joc licuricesc. Seara, au făcut grătar, apoi au cântat în jurul focului. Acum, se simt moleşiţi cu toţii şi se gândesc să se îndrepte spre somn. Deodată, Anastasia, sprijinită de umărul preotesei, spune tare:
– Nu vreţi să ne spuneţi acum povestea de culcare? Apoi, când intrăm în casă, ne luăm numai pijamalele, spălăm dinţişorii, spunem rugăciunea şi mergem în pat.

Fetele s-au arătat pe dată încântate, străluceau şi ochii băieţilor, dar ei au preferat poziţia lor contra:
– Poveştile se spun în pat! A explicat, sfătos, Damian.
– Şi eu aşa zic! L-a susţinut, de îndată, Casian.
– Majoritatea decide, a hotărât Ecaterina.
– Bineee, bineeee… au acceptat băieţii.
– Cine o să ne spună povestea? A întrebat Teodora.
– Eu zic că azi e rândul Ilenei, a spus părintele trăgându-se mai în spate. Ochii părinţilor de licuricii confirmau spusa lui.
– Foarte bine, a răspuns ea, plină de hotărâre. Să vedeţi voi, copii, ce poveste frumoasă o să vă spun eu, de o să vă minunaţi. Vă voi povesti despre tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântul Zaharia. După cum ştiţi, soţia lui era soră cu mama Maicii Domnului.
– Cu Sfânta Ana, patroana mea, nu? A întrebat, încântată, Ana.
– Da, cu patroana ta. Nu voi stărui acum să vă povestesc despre cum s-a născut Sfântul Ioan.

Fetele cele mari ştiu de la grădiniţă, iar cei mici cu siguranţă au auzit prin predici.
– Da, noi ştim! A întărit Damian, în timp ce Casian dădea hotărât din cap. Ce ştiu cei doi, însă, nu au mai apucat să spună, pentru că Ileana a continuat:
– Tocmai pentru că ştiţi, nu voi insista asupra acestei poveşti, pe care oricum o veţi afla când va fi prăznuit Sfântul Ioan. S-ar putea să nu vă spun nimic nou (spunând acestea, urmărea chipurile copiilor, care nu erau siguri dacă trebuie să fie mândri sau dezamăgiţi că ştiu tot), aş vrea doar să vă atrag atenţia asupra unor întâmplări. Aş vrea, deci, ca acum să vă gândiţi fiecare dintre voi cât de mare trebuie să fi fost bucuria Sfinţilor când s-a născut Ioan.
– E aşa cum ne-am bucurat noi când s-a născut Dami, aşa-i? a întrebat Ecaterina.
– Sau noi când s-a născut Casian?
– E asemănătoare bucuria, poate chiar un pic mai mare, pentru că nu e bucurie mai mare decât să ai copii, a continuat Ileana, în timp ce copilaşii ei se strângeau mai tare în jurul ei. Licuricii, desigur, le-au urmat exemplul.
– Aşa, acum că vă închipuiţi cam cât de fericiţi au fost Sfântul Zaharia şi Sfânta Elisabeta, vă propun să facem un joc. Un mic concurs. Sfântul Ioan s-a născut cu câteva luni înainte de Mântuitorul. Ce întâmplare groaznică s-a petrecut după naşterea Mântuitorului?
– Venirea magilor? A întrebat Anastasia, nu prea convinsă.
– Magii au venit într-adevăr atunci, dar aceea a fost o întâmplare fericită. Ce a fost rău atunci?
– Ceva cu Ilod, au strigat băieţii într-o gură.
– Aaa, au completat imediat Ecaterina şi Teodora. Irod a pus să fie omorâţi toţi pruncii.
– Aşa… a răspuns Ileana, arătând că aşteaptă mai mult.
– Înseamnă că Irod a încercat să îl omoare şi pe Ioan? A întrebat Ana, fiind pe fază, ca întotdeauna.
– Exact! A spus, mulţumită, Ileana, în timp ce mama licuricilor a plecat în casă după struguri – premiul copilaşilor.
– Soldaţii lui Irod, aşadar, au venit să îl omoare pe Sfântul Ioan. Dumnezeu însă i-a purtat de grija, Elisabeta a fugit cu el. Ajungând într-un loc de unde nu mai ştia încotro să meargă, ea s-a rugat fierbinte Domnului să o ajute.
Atunci, s-a deschis o crăpătură în muntele din faţa ei, iar ea s-a ascuns cu pruncul acolo.
Ochii copilaşilor sclipeau de mulţumire.
– Văzând soldaţii că Ioan nu e acasă, au mers la templu să îl caute pe Zaharia. V-am spus că era preot Acesta, desigur, nu le-a spus unde era fiul său. Soldaţii, de supărare, l-au omorât. Of, văd că vă întristaţi. Şi aveţi de ce. Dar gândiţi-vă un pic altfel. Zaharia a murit ca să îşi salveze fiul. A făcut un gest foarte nobil şi bineplăcut lui Dumnezeu şi acum e sfânt. Şi soţia lui a murit câteva zile mai târziu – s-a dus în rai, după soţul ei, alături de care trăise o viaţă. Sfântul Ioan a crescut în pustie, iar restul vieţii lui o cunoaşteţi…

Nu mai era loc de comentarii. Povestea intrase adânc în sufletele ascultătorilor, fiecare minunându-se, în felul său, de dragostea mare a sfinţilor. Şi în acea seară, la rugăciune, copiii nu au uitat să spună şi rugăciunea cea frumoasă:

Doamne, cât este de bine
Când e mama lângă mine;
Doamne, cât este de rău,
Când nu văd pe tatăl meu.
Tata, mama mă iubesc
Şi de mine îngrijesc;
Ţine-i, Doamne, îndurate,
La mulţi ani cu sănătate;
Fă-le parte tot de bine
Sa aibă grijă de mine!
Doamne, ţine fericiţi
pe părinţii mei iubiţi
Să mă poată creşte bine
Să se bucure de mine.
Amin!

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: