Domnita’s Weblog

Ianuarie 3, 2009

Florina Ilis – Cruciada copiilor

Filed under: Referate litere — domnitaralu @ 2:22 pm
Tags: , , ,

Raluca Toderel

„Florina Ilis s-a născut la 26 august 1968 la Olcea, judeţul Bihor. A absolvit Facultatea de Litere şi Şcoala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeş-Bolyai. Este doctor în Filologie, conduce Departamentul de Informare la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, este lector asociat la Facultatea de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai (secţia japoneză). A avut burse şi specializări în străinătate, inclusiv în Japonia, a cărei limbă o cunoaşte. Florina Ilis a publicat volume de poezie, teatru şi eseu, precum şi patru romane”[1]. Face parte din generaţia de prozatori care s-a afirmat în ultimii ani. Volumul ei de haiku-uri, Haiku şi caligrame (2000), reprezintă o inedită combinaţie între poezie şi caligrafie. La un interval scurt de timp, i-au apărut două romane, ambele fiind bine primite atât de critica de specialitate, cât şi de cititori: Coborârea de pe cruce (2001) şi Chemarea lui Matei (2002). În martie 2005 devine membră a Uniunii Scriitorilor din România. Romanul „Cruciada Copiilor” (2005) i-a adus celebritate şi numeroase premii. Valoarea este recunoscută imediat şi unanim: în decembrie – Premiul „Cartea anului 2005″ al revistei România literara, iar în luna mai 2006 – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proza (2005) si Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Cel mai recent roman, „Cinci nori coloraţi pe cerul de la răsărit”, este inspirat de experienţa sa niponă. Horia Gârbea subliniază faptul că se întâmplă destul de rar ca un roman să adune atâtea aprecieri favorabile şi atâtea premii importante cum s-a întâmplat cu multipremiatul volum „Cruciada copiilor” de Florina Ilis[2].

După cum mărturiseşte şi autoarea, romanul „Cruciada copiilor” creează o imagine unică şi halucinantă a unei lumi căreia i se schimbă brusc unghiul de receptare. Reinterpretând într-o nouă viziune marile mituri ale civilizaţiei contemporane, acest roman-cascadă descrie un univers viu, deschis spre imaginea unei societăţi dominate de mass-media şi de spaţiul virtual[3].

Vorbind despre geneza romanului său, Florina Ilis spune că povestea a început în gara din Cluj-Napoca. Aflându-se pe peron, pregătită să urce într-un Rapid spre Bucureşti, a observat un tren special de vacanţă, care mergea către Năvodari. Mi-am pus atunci întrebarea : Ce s-ar întâmpla dacă? Cu asta încep toate poveştile, nu-i aşa?[4] Da, într-adevăr, aşa încep poveştile, iar cea care se deschide în faţa cititorilor romanului Cruciada Copiilor este una cu adevărat specială, o carte cu tentacule, care te trage în ea, sorbindu-te, pe parcursul lecturii, de puteri. Face parte din acea categorie de cărţi pe care le închizi mereu cu ciudă atunci când eşti nevoit să întrerupi lectura şi care, la închiderea finală, te face să rămâi vreme îndelungată cu ochii aţintiţi în gol, cu gândurile departe; în acest caz, fie într-o închisoare, alături de controversatul Calman, fie în Posada, alături de copiii bulversaţi şi dezamăgiţi, fie în Cimitirul din Cluj, alături de Remus şi familia sa.
În interviul realizat de Horia Gârbea, autoarea mai spune că, la fel ca şi Blaga, cartea ei face trimitere la evenimentele istorice din Franţa secolului al XII-lea. Cruciada copiilor este denumirea dată unei varietăţi de evenimente imaginare sau reale din 1212, care combină unele sau toate elementele de mai jos: vedeniile unui băiat francez sau german, intenţia de a converti prin mijloace paşnice la creştinism musulmanii din Ţara Sfântă, mulţimile de copii călătorind spre Italia şi aceiaşi copii vânduţi ca sclavi. Există mai multe mărturii care se contrazic însă între ele, iar cruciada copiilor constituie un subiect care nu este elucidat complet de cercetarea istorică. Despre existenţa acestui eveniment există mărturii care acreditează mai multe versiuni ale aceleiaşi teme. Astfel, un băiat a început să propovăduiască în Franţa sau în Germania, pretinzând că a fost vizitat de Iisus Hristos, care i-a spus să conducă o cruciadă pentru convertirea prin mijloace paşnice la creştinism a musulmanilor. După producerea unei serii de miracole şi apariţia unor semne prevestitoare, băiatul ar fi adunat în jurul său un mare număr de tovarăşi. El şi-ar fi condus adepţii spre sud, spre Mediterană, unde se credea că marea se va despărţi în două odată cu venirea pelerinilor, astfel încât ei să poată călători spre Ierusalim. Copii ar fi fost ori vânduţi în pieţele de sclavi din Tunisia, ori ar fi pierit într-un naufragiu în dreptul insulei San Pietro (de lângă Sardinia) în timpul unei furtuni puternice. În unele relatări, ei nu ar fi ajuns niciodată la mare, ci ar fi renunţat la drum sau ar fi murit de foame şi epuizare. Cercetătorii au considerat că aceste relatări sunt mai degrabă legende decât fapte reale[5]. Florina Ilis mai vorbeşte despre faptul că în secolul XIII, astfel de mişcări ale copiilor au fost frecvente în vestul şi centrul Europei. Ele au eşuat, însă ideea de cruciadă a rămas[6].

În interviul luat autoarei, Horia Gârbea pomeneşte despre asemănările romanului acesteia cu cel al lui W. Golding (Împăratul muştelor), numind Cruciada copiilor chiar un „remake”. Florina Ilis neagă faptul că romanul lui Golding ar sta la baza romanului ei, accentuând faptul că, în mod deliberat, nu a recitit Împăratul Muştelor în perioada de muncă la propriul roman, pentru a nu se lăsat influenţată în vreun fel[7].

Despre asemănarea dintre romanul lui Ilis şi cel al lui Golding vorbeşte şi Ştefan Agopian, spunând: (…) lectura m-a prins, trebuie să recunosc, dar eram sceptic, deoarece ceea ce citeam mă ducea cu gândul la Împăratul muştelor, romanul celebru al lui William Golding, publicat în 1954. Mai departe, însă, Agopian afirmă: N-o să vă povestesc romanul, dar pot să vă spun că autoarea scapă de tentaţiile oferite de englezul Golding şi găseşte propria ei rezolvare a unei situaţii asemănătoare[8].

În ceea ce priveşte acţiunea, romanul este foarte dens, un roman-cascadă, după cum îl caracterizează autoarea, un roman-puzzle şi, de ce nu, un roman cu tentacule. Povestea începe într-o dimineaţă de vară, pe peronul gării din Cluj, unde, o parte a călătorilor aşteaptă rapidul de Bucureşti, iar altă parte, copii şi profesori, trenul special de vacanţă. Destinaţiile fiind diferite – capitala cu ale ei probleme, zgomote şi intrigi – şi marea – cu aventura, frumuseţea şi poezia sa –, nu ne mirăm că şi aşteptările călătorilor sunt diferite. Şocant de repede, ne confruntăm cu un număr mare de personaje, fiecare cu o biografie proprie, bine conturată, cu probleme, aşteptări, regrete, fapt ce îi individualizează puternic, creând, în acelaşi timp, bariere ce par de nedepăşit. Ce legătură poate să existe între un jurnalist cunoscut, preocupat de problema adopţiilor internaţionale şi a copiilor străzii, şi o femeie pasionată de supranatural? Între o tânără ce se desparte pentru totdeauna de ţara natală şi un bărbat preocupat de perfecţiune? Între un copil supărat că şi-a uitat ochelarii de apă acasă şi un copil al străzii, hălăduind prin gară fără vreo ţintă precisă? Dar, mai ales, ce legătură poate exista între toate aceste personaje, ce fir de urzeală poate interveni cu atâta forţă în viaţa lor, încât să-i facă dependenţi unii de ceilalţi, acţiunile unora modificând, poate irevocabil, destinul celorlalţi? Şi, în acest conglomerat, unde mai încap şefii mafiei bucureştene, regina încoronată a vrăjitoriei şi un informatician preocupat de site-uri şi concursuri on-line cu miză mare? Iată, totuşi, că acest fir există – el este în mâinile naratorului, ţesând un covor al destinului implacabil, care îi loveşte atât pe cei puternici, cât şi pe cei slabi, pe cei bogaţi, ca şi pe copiii străzii.

Cele două trenuri pornesc în viteză spre destinaţiile lor, lăsând pe peron două persoane ale căror vieţi fuseseră schimbate şi un cititor convins că, de acum, numărul personajelor se va subţia, lăsând să se piardă în negură unul din trenuri, împreună cu ai săi călători, convins că destinaţia nu poate fi decât una – fie Bucureştiul, fie Năvodariul.

Mirarea de a nu se pierde niciunul dintre personaje e mare, cititorul aflându-se în dilemă, încercând să pătrundă cu raze infraroşu prin paginile groase ale cărţii pentru a găsi legătura care poate exista între nişte personaje atât de diferite. O vreme, destinele şi poveştile aleargă paralel, personajele trăiesc flash-back-uri, cititorii devin tot mai familiarizaţi cu trecutul şi gusturile lor. Ca într-un joc provocator, autoarea se opreşte adeseori la momente importante din viaţa unui personaj, trecând la altul, lăsând cititorul cu gustul amar al curiozităţii nesatisfăcute, dar şi cu dorinţa devoratoare de a înainta… tot mai mult, tot mai adânc în ceea ce ar trebui să aducă dezlegarea misterului. Deşi diferite până la absolut, fiecare personaj reuşeşte să trezească în cititor curiozitatea, amestecată uneori cu simpatie, alteori cu antipatie, fiind cert că nimeni nu va rămâne indiferent faţă de ele. Astfel, confruntându-se cu diferitele poveşti, recunoscute ca piese ale unui puzzle, dar fiecare având culori diferite, lipsindu-i încă degradé-urile necesare legăturii, cititorul va fi parcurs deja o parte însemnată a romanului, fără ca acţiunea prezentului să pună stăpânire pe el, lăsându-l să se bucure de liniştea trecutului, înainte de confruntarea, pe alocuri sângeroasă, a prezentului acţiunii.

Acţiunea adevărată, a prezentului, începe odată cu hotărârea de răzbunare a băieţilor dintr-a şasea. Prezenţa, mascată de întuneric, a lui Calman, acţiunea lui nebănuită, salvatoare pentru o parte, devastatoare pentru cealaltă, anticipează într-un anumit mod întorsăturile nebănuite de situaţie, festele destinului, care nu se vor lăsa prea mult aşteptate. Hotărârea lui Calman, discuţia sa cu Sonia, efectul pe care inelul vrăjitoarei îl are asupra băieţilor marchează un nou început, dramatic, mai ales prin tăinuirea de care se bucură. În contextul situaţiilor ce se prefigurează, călătorii rapidului de Bucureşti apar ca nişte ignoranţi demni de milă, preocupaţi de propriile probleme, nebănuind influenţa ce o vor avea în ceea ce va fi cel mai mediatizat eveniment al sezonului.

Copiii elaborează o strategie de stăpânire a trenului, sunt meticuloşi, atenţi la detalii, având însă mobile şi aşteptări diferite. Peste entuziasmul naiv al copiilor de la şcoală, domneşte îngăduitor, superior şi rece experienţa lui Calman, încrederea în sine şi constituţia de conducător, exersată de multe ori prin canalele Bucureştiului. Ca cititor ancorat în realitatea cotidiană, te aştepţi la un eşec, catalogând, fără drept de apel, absurdă încercarea lor. De aceea, mirarea se transformă în consternare când evenimentul chiar se petrece – profesorii sechestraţi se dezmeticesc mult prea târziu din amorţeala produsă de discuţia aproape sadică despre importanţa pedepsei în educaţia copiilor, iar mecanicii de locomotivă intră în jocul copiilor, predându-se fără luptă inocenţei, nevăzând grozăvia faptei pe care ei o consimţeau. Momentul cuceririi locomotivei se află la graniţa dintre fantastic şi absurd, cuminţenia şi ascultarea pe care mecanicii o arată faţă de copii e greu de bănuit ca putând fi reală. Odată cucerită locomotiva, începe războiul. Rapidul de Bucureşti e oprit în gara Braşov pe termen nelimitat, fiind necunoscute motivele pentru care trenul special nu a oprit la semnal. Aici încep să se vadă legăturile, cei care au stat alături unii de ceilalţi pe peronul gării din Cluj se reîntâlnesc pentru câteva clipe, despărţindu-se din nou pentru o perioadă – până la marea întâlnire de la Posada, unde fiecare îşi va aduce contribuţia, pozitivă sau negativă, în planul inocenţilor.

Cititorul, abia familiarizat cu densitatea personajelor, va trăi aproape un moment de panică la introducerea altora noi – vedeta Antonia, deputatul de Prahova, Baronul din Bucureşti. Totuşi, legăturile dintre ei sunt bine sudate, nu există „găuri” care să facă cele întâmplate să pară neveridice sau „trase de păr”.

Lupta copiilor începe – în mâinile lor se află puterea, însă nu ştiu să o folosească, după cum remarcă şi Horia Gârbea, în articolul Nu lăsaţi la îndemâna copiilor: Copiii ajunşi la putere n-au ce face cu ea şi pierd, lăsând pe teren victime ale lipsei lor de experienţă[9]. Interesant în această luptă dintre lumea celor mari şi cea a celor mici, este modul real în care se prezintă ruptura dintre generaţii – pe de o parte, adulţii de la putere nu ştiu să gestioneze un astfel de conflict, mulţi dintre ei ar prefera ca trenul să fi fost sechestrat de terorişti, nu de copii, iar, pe de altă parte, părinţii care sunt şocaţi, dovedind că nu îşi cunosc copiii, că nu au mai avut discuţii sincere de foarte multă vreme cu ei, că meseria i-a făcut adeseori să uite că sunt părinţi, încredinţându-şi copiii „educaţiei” de la televizor şi distracţiei oferite de jocurile pe calculator.

Călătorii din rapidul de Bucureşti ajung, prin diferite jocuri ale sorţii, la Posada, fie pentru a-şi proba talentul jurnalistic, fie pentru a da o mână de ajutor ca medic, fie pentru a împlini o chemare a vieţii, prin adopţia unor copii ai străzii. Acţiunea se aglomerează, tot mai multe forţe sunt implicate în „jocul” copiilor, ştirea face senzaţie pe internet, câştigând milioane de adepţi, fie printre copiii străzii, fie printre cei care cred într-o restaurare a lumii prin inocenţă. Încep să existe victime, neprofesionalismul autorităţilor iese la iveală, la fel ca şi dorinţa unora de a epata prin orice mijloace. Un profund dezgust trezeşte atitudinea celor din mass-media, care deformează ştirile, asaltează oamenii cu întrebări, pentru a da, de fapt, tot ei răspunsurile dorite. Se încearcă denigrarea copiilor, însă unii adulţi, prinşi întâmplător în acţiune, ajung să adere cu toată convingerea la ea, stârnind admiraţie şi simpatie în sufletul cititorului deja convins de propovăduirea copiilor. Printre aceştia se numără Pavel Caloianu şi profesoara Ileana. Deşi, la început, Pavel este prezentat tot ca un jurnalist însetat de senzaţional, pe parcursul acţiunii el suferă o transformare, luptându-se la urmă cu denigratorii copiilor.

Finalul e trist, neaşteptat. Cruciada, care părea născută într-o zodie favorabilă, este înecată dintr-o prostie, copiii, care odată aveau puterea, sunt luaţi în primire de părinţii uşuraţi de a-şi fi recăpătat fii şi dornici de a da uitării cât mai repede cele întâmplate. Revoltătoare este scena în care micuţa Sonia, în al cărei suflet tocmai răsăriseră mugurii iubirii, cunoscută ca o fată deosebit de ascultătoare, timidă şi cuminte, încearcă să se impună, dând mărturie pentru nevinovăţia lui Calman, încercarea ei fiind înnăbuşită în mod mişel de tatăl ei, tăind aripile speranţei şi comiţând o nedreptate, justificată doar prin pretenţiile de superioritate ale celor cu bani faţă de copiii străzii. Înmormântarea de la Cluj arată şi ea ridicolul situaţiei, pierderea unei vieţi tinere subliniind anormalul rupturii de comunicare dintre generaţii.

Deşi fiecare personaj este bogat construit, creându-se o intimitate între acesta şi cititorul cărui i s-a permis o intrare adâncă în viaţa primului, deşi fiecare dintre personaje are importanţa sa în carte, vom zăbovi doar asupra unora, care, fie prin drăgălăşenie, inocenţă, putere, fie prin caracterul dezgustător, reuşesc să capteze într-un mod aparte sentimentele cititorului.

Dintre aceştia, un loc fruntaş îl ocupă Calma, ţiganul blond şi cu piele albă, care, prin întreaga sa atitudine, creează o aură în jurul său, determinând cititorul să îl iubească. Fiu de oloagă, crescut în canale, Calman e un oropsit al sorţii. El tânjeşte după privilegiile celorlalţi copii, fapt ce, de altfel, îl şi determină să-şi părăsească prietenii, pe Ciungu şi Rada, pentru a se alătura copiilor. În numeroase rânduri este evidenţiat caracterul său nobil – copil mic fiind, îşi plimba mama în cărucior, o spăla noaptea, în lumina lunii, îngrijindu-se de ea cum un adult s-ar îngriji de un copil, cu dragoste şi devotament. Aceleaşi sentimente le are şi pentru sora sa, chinuită de oameni de nimic, aruncată într-un orfelinat. El face din salvarea surorii lui un scop al vieţii, dovedind din nou o nobleţe pe care cei „mari” şi „intelectuali” ar putea fi invidioşi. Crescând în mizerii, cunoscând mişeliile, Calman este familiarizat şi cu răzbunarea, la care visează ori de câte ori cineva din universul său, cineva la care ţine, suferă din partea altora. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care adulţii reuşesc să pună stăpânirea pe tren – Calman nu nu poate accepta faptul că Sonia, cea a cărei prezenţă fusese revelatoare de farmece nebănuite fusese hărţuită de un copil al străzii. El începe lupta pentru a o răzbuna, riscându-şi viaţa şi dând celor mari ocazia să preia controlul situaţiei. Momentele de luptă din finalul cărţii sunt pline de zbucium, ingenios construite prin paralela cu acţiunea vrăjitoarelor, alternanţa de scene, vocile invocând formule magice, strigătele copiilor, armele luptători creând o imagine delirantă şi extraordinar de puternică. Vestea din final, că ţigănuşul Calman a fost arestat şi că încercarea apărătoarei lui a fost înăbuşită produce în sufletul cititorului ciudă, revoltă faţă de lumea plină de nedreptate a celor mari şi o profundă dezamăgire.

Impresionante sunt scenele în care Calman se ruşinează de neştiinţa sa, de obârşia obscură, de incompatibilitatea lumii lui cu cea a Soniei. Iepuraşul roz ca unul din cele mai frumoase obiecte văzute de el vreodată, ruşinea că nu ştie carte, dorinţa de a se împrieteni cu copiii – iată câteva elemente foarte puternice, menite să conştientizeze oamenii de suferinţa celor din canale, de faptul că şi ei au un suflet.

Un alt personaj, de data aceasta colectiv, este format din grupul fetelor dintr-a şasea. Copii ai secolului al XXI-lea, aşa cum vedem atâţia în fiecare zi pe stradă, fetele sunt preocupate de cântăreţi, trupe şi actori, visează la băieţii mai mari din şcoală. Pe de o parte sunt foarte „banale” în preocupările lor, pare că nimic nu le poate ridica, distinge. Pe de altă parte, impresionează prin dragostea ce o arată Irinei, îndulcindu-i clipa morţii. Mai mult, este de admirat solidaritatea de care dau dovadă. În momentele de cumpănă uită de hârjoanele cu băieţii, îi sprijină, îi ajută. Natura feminină, gingaşă şi grijulie, se vădeşte atunci când au grijă de cei răniţi, iar nobleţea şi dăruirea lor ies la iveală atunci când hotărăsc să rămână în tren pentru ca şi copiii din canale să aibă o viaţă mai bună.

Un personaj asemănător celui precedent, îl formează băieţii aceleiaşi clase. Şi ei sunt un rod al societăţii, al televiziunii şi internetului. Sunt naivi şi copilăroşi, însă reuşesc să se coalizeze într-un scop nobil. Deşi mici, se fac conducătorii trenului, tocmai prin faptul că sunt mânaţi de idealuri comune, superioare celor ale maselor, care nu vor puterea decât de dragul ei. Băieţii aceştia reuşesc să se remarce printr-o oarecare lipsă de egoism, ei ajung să se lupte pentru alţii, sacrificându-se pentru un ideal.

La celălalt pol stau părinţii. Oameni obişnuiţi, preocupaţi de carieră, sunt devastaţi de vestea „năzbâtiei” copiilor. Îşi frâng mâinile de disperare, apelând la clişeul oare cu ce am greşit? Le-am oferit totul… Ceea ce ei nu pot să înţeleagă, devenind astfel exponenţi ai majorităţii părinţilor, este că un copil are nevoie şi de altceva, în afară de bunurile materiale. Orbiţi de cariere, părinţii uită să fie părinţi, ca mai apoi să se arate profund surprinşi de atitudinea copiilor. La un moment dat, aceştia se clatină, lăsând să răsufle din ei o doză mică de simpatie: când autorităţile vorbesc despre posibilitatea unui atac asupra trenului, părinţii, în disperarea lor, afirmă că se vor alătura copiilor, aşteptând să fie omorâţi împreună cu aceştia de către autorităţile inapte.

Din păcate, părinţii vor uita uşor hotărârea aceasta, revenind la atitudinea de părinţi autoritari, având picioarele pe pământ. Aici se evidenţiază marea diferenţă dintre părinţi şi copii. Cei mici, prezentaţi la început ca nişte copii obişnuiţi, ancoraţi în joc şi ireal, reuşesc să iasă din anonimat, să îşi concentreze forţele asupra unui ideal, să se individualizeze. Părinţii, preocupaţi de durerile şi necazurile lor, se concentrează doar asupra propriei dureri, devenind egoişti. Copiii reuşesc să se ridice deasupra mizeriei cotidiene, a banului, devenind, din acest punct de vedere, personaje puternice, demne de admiraţie.

Un alt personaj colectiv demn de atenţie e format din profesori. Deşi diferiţi ca structură sufletească, rămân şi ei nişte personaje slabe, neputincioase. Doamna Constantinescu, profesoara de română, este de-a dreptul penibilă în convingerile ei, profesorul de religie este demn de toată mila, iar profesorul de sport este kitschos. Dintre profesori, domnişoara Ileana e personajul care stârneşte cea mai mare simpatie. Este o persoană tânără, dedicată meseriei, iubită de părinţi şi elevi, dar privită cu superioritate de către profesorii cu mai multă experienţă. Coborând din tren, ea are sentimentul că îşi trădează elevii în care crede şi chiar face o încercare de reîntoarcere la ei, încercare izbutită, care dă mărturie despre sufletul ei curat şi nobleţea caracterului. Ca personaj, Ileana este iubită în taină de profesorul de religie şi, spre sfârşit, se prefigurează o poveste de iubire între ea şi Pavel. Profesorul de religie nu s-ar fi ridicat niciodată la nivelul ei, ca om, fiind prea laş şi îngust în păreri.

Pavel Caloianu este, de asemenea, un personaj plăcut, care ştie să trezească simpatie. Cunoscut şi respectat, el este un foarte bun profesionist, interesat la început de cruciadă doar în măsura în care aceasta îi dă subiecte de ziar. Cu timpul, el ajunge să se alăture sufleteşte copiilor, în parte datorită domnişoarei Ileana, în parte datorită sufletului său, angajat în problemele sociale, cu ajutorul Antoniei, se luptă să dovedească încercarea de denigrare a copiilor, aceasta fiind dovada adeziunii lui la mişcare. Mai mult, în finalul cărţii, el va lua legătura cu cel care a făcut site-ul cruciadei, aderând cu convingere, metamorfozat, la grupul celor ce cred în inocenţă.

Milă şi dezgust trezeşte soţia şefului de gară de la Posada, o femeie ce trăieşte într-o lume imaginară, mult prea sigură de contribuţia ei în oprirea trenului, dornică de plecarea din pustietatea gării de la Posada, dornică în acelaşi timp de bărbaţi falnici. Întreaga ei atitudine trezeşte dispreţul, infatuarea ei este nemaipomenită şi penibilă, ajungând să enerveze până şi autorităţile nevoite să poposească în casa ei.

Demn de remarcat este modul în care autoarea reuşeşte să împletească religia, ocultismul şi lumea interlopă a Bucureştiului. Cu aceeaşi siguranţă, Florina Ilis descrie evenimente ce ţin de sfera religiosului – dând dovadă de cunoştinţe solide, cum ar fi ierarhia îngerilor, aspecte puţin cunoscute profanului -, practici ale magiei, prezentate prin intermediul dadei Angelica şi a prietenelor ei, şi situaţii caracteristice lumii interlope, mizerii reale în care sunt implicaţi copii, structura bandelor locale, atitudinea baronilor, dar şi corupţia care permite să răsufle informaţii importante privind acţiunile poliţiei. Aceste trei lumi, prezentate cu atâta abilitate de către autoare, arată foarte clar cunoştinţele ei solide, inaccesibile oricui. Vorbind despre interferenţa acestor planuri, Simona Sora spune: Performanta Florinei Ilis din Cruciada copiilor ţine, în primul rând, de jonglarea registrelor. În cel mai curat realism psihologic, fantasticul, religiosul şi ordinea magică îşi instaurează legile proprii, cucerind cu necesitate povestea şi cititorul[10].

Vorbind despre roman, Horia Gârbea spune că meritul autoarei este acela de a sintetiza teme precum cea a copiilor care se organizează separat de lumea adulţilor, cea a navei deturnate – atât de uzitată în filmul ultimilor ani –, diferenţa fiind de data aceasta că „teroriştii” sunt, de fapt, nişte copii inocenţi, dornici de aventură, luptând pentru un ţel nobil (o parte dintre ei), nedorind (tot numai o parte dintre ei) puterea pentru a o folosi în scopul personal. Acelaşi Horia Gârbea spune despre autoare că are darul de a reda credibil fanteziile infantile moderne care duc la declanşarea aventurii absurde a luării în stăpânire a unui tren. Copiii au cruzimea personajelor din jocurile pe computer, dar şi fragilitatea lor[11]. Într-un interviu acordat Ziarului de duminică, Florina Ilis afirmă: Din când în când, natiunile au nevoie de scriitori care sa plimbe o oglinda de-a lungul timpului lor. Cruciada copiilor este o asemenea oglinda[12]. Într-adevăr, dăm dreptate autoarei. În multe scene ale romanului, putem recunoaşte fragmente de viaţă românească: acţiunile poliţiei sunt zădărnicite de funcţionari corupţi, dornici de câştiguri nemeritate; autorităţile nepregătite şi incompetente a face faţă unui eveniment neaşteptat, mass-media românească, însetate de senzaţional, deformând, fără scrupule, informaţia, realitatea tristă a vieţii claselor de jos, suferinţa copiilor străzii etc. Ele sunt parte a vieţii din această ţară, dar, prin maniera în care sunt prezentate în roman, devin semnale de alarmă, care ar trebui să atragă atenţia populaţiei asupra unor probleme actuale. Dorinţa copiilor străzii de a avea un trai decent este una din aceste probleme, ascunse sub covor de către autorităţi, dar care, netratată, va răbufni, după cum se întâmplă şi în roman.

Autoarea, în acelaşi interviu, mai spune: Fiind vorba de un fel de fresca a României contemporane, a trebuit să urmăresc, practic, tot ceea ce se întâmplă în ţară atât în plan politic, cât şi social. Prezenţa mass-media fiind foarte bine reprezentată în roman, rolul său în crearea acţiunii fiind unul esenţial, am încercat să înţeleg mecanismele de construire a imaginilor mediatice, modul prin care mass-media uzează de prerogativele puterii pe care o deţine în societatea contemporană, felul în care se face indispensabilă vremii pe care o prezintă şi o reprezintă[13].

Despre fotografierea societăţii în roman, Doris Mironescu afirmă: Trebuie spus că toate aceste personaje nu sunt convocate în pagină doar pentru a susţine o reconstituire veridică în proza a României de azi[14]. El mai spune că intenţia autoarei este aceea de a sublinia mentalitatea românească, obişnuinţa oamenilor de a se complace în situaţii de compromis, entuziasmul cu care acceptă compromisul, fapt cum nu se poate mai adevărat. Putem spune, aşadar, că „oglinda” romanului este una vrăjită, ce configurează subtil tarele societăţii româneşti contemporane.

Tot despre această radiografie a societăţii în romanul Florinei Ilis vorbeşte şi Ştefan Borbély: Foarte bine scris (…), romanul Cruciada copiilor al Florinei Ilis este o excelentă radiografie a unei Românii haotice, postrevoluţionare, puse în situaţia de a gestiona o criză socială atipică[15]. Printr-o încheiere elogioasă adresată autoarei, Ştefan Borbély ne vorbeşte de faptul că locul autoarei în istoria literaturii române este, de acum, o certitudine[16].

Vorbind despre forma romanului, Doris Mironescu arată că romanul evită mai întîi, printr-un viraj elegant, cea mai mare problemă a unei astfel de scrieri: pericolul plictiselii. Întreaga istorie e compusă din petice, fragmente alternate rapid, în care se exprimă un singur personaj, cel mai adesea prin intermediul expunerii gândurilor aceluia în stil indirect liber. A menţine o astfel de manieră de relatare în 500 de pagini de roman este o veritabilă performanţă. Cu fiecare pagină, cititorul se află în faţa unui nou „raportor“, care vede lucrurile în mod idiosincratic, uneori revoltător de egoist, alteori comic, alteori cu o sfântă inocenţă[17].

Cartea Florinei Ilis a apărut, după cum ea însăşi mărturiseşte, într-o perioadă în care oamenii nu mai scriau poveşti, ci mai mult cărţi confesiv-erotice. Deşi Ştefan Borbély îl numeşte pe alocuri, poate prea sexualizat, după gustul meu[18], tindem să dăm dreptate, în privinţa erotismului din roman, Simonei Sora, care spune: Fără a fi subliniat sau strident, erotismul romanului e necesar si veridic, lucru deloc uşor în plină epopee carnavalescă. Dacă obsesiile maturilor (regresie, virginitate sau troc fornicatoriu, după caz) sunt destul de previzibile, amorul fizic între un copil (magic) din canale şi o fetiţă cu suflet rusesc este un episod absolut antologic[19].
Un alt element, de data aceasta formal, care frapează este felul scriituri. În aproape 500 de pagini nu vom întâlni niciun punct. Propoziţiile, frazele, chiar însăşi cartea se termină prin virgulă, accentuând continuitatea acţiunii. Simona Vasilache spune: N-ai să găseşti decât, pe ici, pe colo, exclamaţii sau întrebări dar, în rest, nicio afirmaţie. Ştie tot, e drept, dar nu afirmă, fără drept la replică, nimic, câtă vreme nu vezi, într-un roman de aproape 500 de pagini, nici măcar un singur full stop. Niciodată. Virgula, şi de la capăt[20]. Maniera aceasta de a scrie, pe care autoarea o abandonează în Cinci nori coloraţi pe cerul de la răsărit creează o unitate formală a primelor trei romane, o Trilogie a virgulei, după cum o numeşte şi autoarea[21].

E imposibil să epuizezi în câteva pagini discuţia despre acest roman aparent simplu, dar, de fapt, de o uimitoare complexitate. Am încercat, prin această lucrare, să evidenţiem câteva aspecte considerate importante, neglijând poate, fără vrere, pe altele. Am pornit lectura cărţii cu foarte puţină experienţă în literatura contemporană, dar cu o doză remarcabilă de scepticism. Păream hotărâtă să nu îmi placă, voiam să îmi menţin prejudecăţile în ceea ce priveşte romanele de azi. Cartea Florinei Ilis m-a furat, m-a transportat în alte lumi, m-a ridicat pe culmi nebănuite, arătându-mi de acolo mizeria în care ne scăldăm. Subiectul şi probleme descrise au rezonat cu propriile mele trăiri şi gânduri, astfel că lectura romanului a fost un lung şir de experienţe cutremurătoare. M-a stors de puteri, lăsându-mă la sfârşit vlăguită, cu un dor imens de a face ceva, orice pentru a face lumea puţin mai bună. Aveam nevoie de cartea ei, de oglinda oferită de carte. Dacă scopul artei este cu adevărat catharsis-ul, atunci romanul Florinei Ilis este într-adevăr o operă de artă. Cruciada copiilor vă rămâne pentru mine una din cărţile de căpătâi.

În încheiere nu ne rămâne altceva, decât să dăm glas Simonei Sora, care, într-un mod profund şi incitant, caracterizează romanul Florinei Ilis: Cruciada copiilor este o poveste despre pierderea inocenţei, fatala, negreşita, matematica pierdere în lume. O epopee eroi-mistico-satirică, tratată simultan cu armele utopiei şi cu cele ale reportajului înalt, ce pare legată – paradoxal – şi de tradiţia Ţiganiadei sau a „poienii lui Iocan”, dar şi de postmodernismul metatextual al lui Andrei Codrescu din Mesi@[22].

Bibliografie

1. Agopian, Ştefan, Din punct de vedere est-epic, Academia Caţavencu, ianuarie 2006.

2. Borbély, Ştefan, Cruciada copiilor, Apotrof, nr. 3, martie 2006

3. Gârbea,Horia, Nu lăsaţi la îndemâna copiilor!, Jurnalul Naţional, 18 aprilie 2006

4. Interviu cu Florina Ilis – Cruciada copiilor este o oglindă a timpului său, Ziarul de duminică, nr. 26, 7 iulie 2006

5. Mironescu, Doris, O demonstraţie de forţă epică; Suplimentul de cultură, nr. 58, 7-13 ianuarie 2006

6. Sora, Simona, O epopee eroi-mistico-satirică, Dilema Veche, nr. 98, 2-8 decembrie 2005

7. Vasilache, Simona, Train grande vitesse, România literară, nr. 51-52; 28 decembrie 2005 – 10 ianuarie 2006

Internet:

8. Wikipedia, Enciclopedia liberă; http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_copiilor


[1] Horia Gârbea, Nu lăsaţi la îndemâna copiilor!, Jurnalul Naţional, 18 aprilie 2006

[2] Ibidem

[3] Florina Ilis, Cruciada copiilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005, coperta a IV-a

[4] Un interviu on-line cu Florina Ilis, realizat de Horia Gârbea, Ramuri, Nr. 2 / februarie 2008

[5] Wikipedia, Enciclopedia liberă; http://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciada_copiilor

[6] Un interviu on-line cu Florina Ilis, realizat de Horia Gârbea, Ramuri, Nr. 2 / februarie 2008

[7] Ibidem

[8] Ştefan Agopian, Din punct de vedere est-epic, Academia Caţavencu, ianuarie 2006.

[9] Horia Gârbea, op. cit.

[10] Simona Sora, O epopee eroi-mistico-satirică, Dilema Veche, nr. 98, 2-8 decembrie 2005

[11] Horia Gârbea, op. cit.

[12] Interviu cu Florina Ilis – Cruciada copiilor este o oglindă a timpului său, Ziarul de duminică, nr. 26, 7 iulie 2006

[13] Idem

[14] Doris Mironescu, O demonstraţie de forţă epică; Suplimentul de cultură, nr. 58, 7-13 ianuarie 2006.

[15] Ştefan Borbély, Cruciada copiilor, Apotrof, nr. 3, martie 2006

[16] Idem

[17] Doris Mironescu, op.cit..

[18] Ştefan Borbely, op. cit.

[19] Simona Sora, op. cit.

[20] Simona Vasilache, Train grande vitesse, România literară, nr. 51-52; 28 decembrie 2005 – 10

ianuarie 2006

[21] Interviu cu Florina Ilis – Cruciada copiilor este o oglindă a timpului său, Ziarul de duminică, nr. 26, 7 iulie 2006

[22] Simona Sora, op. cit.

Anunțuri

7 comentarii »

  1. Multumesc pentru informatiile stranse in acest blog, imi sunt f. folositoare.

    Comentariu de Andi — Februarie 28, 2010 @ 8:00 am

  2. Ma bucur mult ca va sunt folositoare aceste articole 🙂 Multumesc de comentariu

    Comentariu de domnitaralu — Martie 1, 2010 @ 6:30 pm

  3. Va multumesc si eu mult pentru cuvintele incurajatoare 🙂

    Comentariu de domnitaralu — Septembrie 30, 2010 @ 10:00 pm

  4. Titlu copiat de la Blaga. Idei luate de la Blaga, schimbat pe ici pe colo…

    Comentariu de Costea — Martie 7, 2011 @ 8:02 am

  5. […] referate ample despre această carte AICI şi […]

    Pingback de Cruciada copiilor « Tiberiuorasanu's Blog — Iulie 24, 2011 @ 9:39 am

  6. Interesant ! Succes!

    Comentariu de dictaturajustitiei — Iulie 24, 2011 @ 10:24 am

  7. Am avut placerea sa asist la un moment unic pentru mine: la cativa kilometri de locul unde imi practic profesia, la Querbes, in Aveyron, in sudul Frantei, la a 14-a editie a unui eveniment organizat de un iubitor de arta, anul acest a fost invitata de onoare… Romania, prin scriitorii FLORINA ILIS si DAN LUNGU si un taraf din Transilvania…
    Actorul Henri Robert a lecturat 2 fragmente din „Cruciada copiilor” de Florina Ilis, pentru care, a primit Premiul „Prix du Courrier International du meilleur livre etranger 2010” versiunea franceza LA CROISADE DES ENFANTS tradusa de Marily le Nir.
    Exceptional!

    Comentariu de Ion Gabriel Stoica — August 14, 2011 @ 2:10 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: