Domnita’s Weblog

Ianuarie 23, 2009

Spirit crestin si cultura tragica in receptarea critica a dramaturgiei lui Lucian Blaga

Premiul special al revistei „Convorbiri Literare”

În lucrarea de faţă, îmi propun să tratez problema spiritului creştin şi a culturii tragice în opera dramatică a lui Lucian Blaga. Problema poziţiei lui Blaga faţă de creştinism este una controversată, astfel că voi încerca, prin discutarea mai multor opinii ale unor critici şi teologi, să stabilesc dacă se poate vorbi despre o ruptură între concepţiile lui Blaga şi creştinism sau dacă, din contră, putem întâlni elemente creştine în opera dramatică blagiană. Mă voi întreba dacă teatrul lui Blaga este tributar concepţiei sale filosofice sau dacă dramaturgul reuşeşte să se desprindă de atitudinea proclamată în filosofia sa, atitudine considerată de unii ca fiind necreştină. Deşi este o temă îndelung discutată atât de teologi, cât şi de critici, ea nu a fost pe de-a-ntregul soluţionată. Discuţiile nu au reuşit să creeze un punct de vedere unitar, iar răspunsurile date au împărţit critica în două tabere. Aceia care recunosc creştinismul blagian neagă existenţa culturii tragice în opera lui, în timp ce aceia care neagă elementele creştine ajung să recunoască şi să proclame tragicul pieselor sale de teatru.

Cel mai vehement în negarea creştinismului lui Blaga este, fără îndoială, marele dogmatist Dumitru Stăniloae. Punctul de plecare al cărţii în care Stăniloae discută concepţiile lui Blaga despre creştinism nu îl reprezintă opera literară blagiană, ci sistemul filosofic, mai precis lucrarea Religie şi spirit, precum şi un interviu acordat de Blaga ziarului Viaţa din 26 mai 1942. Printre reproşurile pe care le face Părintele Stăniloae operei filosofice blagiene, cel mai important e cel al negării revelaţiei divine de către Blaga, care afirmă: Marele Anonim a împlântat generos cunoaşterii individuale postulatul, imperativul necondiţionat al adevărului integral. Cunoaşterea individuală tânjeşte după adevăr, pradă unui elan adânc înrădăcinat în chiar actul transcenderii, cu a cărui posibilitate e înzestrată. Totuşi marele Anonim n-a îngăduit realizarea acestui elan spre adevăr, decât în ideea-negativ a misterului. Orice altă cunoaştere e disimulare, prin censură, a transcendenţei. Marele Anonim a pus în noi îndemnul irevocabil spre <<adevăr>>, îndemn întemeiat în însăşi natura cunoaşterii, dar prin censura-i transcendentă ni-l refuză. Suntem categoric îndemnaţi spre şi categoric opriţi de la acelaşi lucru. Prin aceasta, spune Părintele Stăniloae, Lucian Blaga atacă însăşi întruparea, moartea şi învierea lui Hristos, lovind, deci, direct în temelia creştinismului. Atitudinea vehementă a lui Stăniloae era cerută de funcţia şi de formaţia sa. El a simţit că este de datoria lui să facă lumină în problemele ridicate de Blaga. Filosofia blagiană ar fi putut înşela mulţi necunoscători ai adevărurilor de credinţă. Din acest motiv, era necesară o clarificare din perspectivă ortodoxă. E important, însă, să facem o distincţie clară şi să înţelegem că Stăniloae se referă strict la opera filosofică. În literatură, autorul este stăpân pe creaţia sa, care nu trebuie pusă la îndoială decât din punct de vedere estetic. Teologii intervin doar în măsura în care consideră că o lucrare poate fi „smintitoare”. Acestea fiind zise, recunoaştem că măsura lui Stăniloae era necesară pentru a feri oamenii de interpretări false ale credinţei. Neintervenind, însă, în opera literară blagiană, Stăniloae arată că aceasta nu reprezenta o ameninţare, din punct de vedere teologic. Faptul că, în filosofia sa, Blaga se declară necreştin nu îl pune în imposibilitatea de a scrie opere cu caracter sau cu motive creştine. În acest sens, foarte importantă este afirmaţia lui Răzvan Codrescu, publicist şi editor de orientare tradiţionalistă: Părintele Stăniloae stă în faţa noastră cu dreptul şi dreptatea (dumnezeiesc-obiectivă) a Credinţei; filosoful şi artistul Blaga ni se înfăţişează cu dreptul şi dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei. Înţelept ar fi să le facem loc deopotrivă în conştiinţa noastră, judecându-l pe fiecare în sistemul său de referinţă. E loc, sub cerul unui creştinism viu, atât pentru marile adevăruri, cât şi pentru marile închipuiri. (…) Prin chiar „duhul” ei, ortodoxia este „tolerantă” şi „integratoare”, dăruindu-şi lumina tuturor, după măsura fiecăruia.

În tabăra celor care afirmă creştinismul lui Blaga, se situează Octav Şuluţiu, care spune: De la început, trebuie să constat că teatrul lui Blaga e un teatru profund creştin. (…) E ciudat că deşi în filozofia sa Lucian Blaga a ajuns la concluzii în dezacord categoric cu doctrina creştină, teatrul său păstrează un caracter creştin, nu numai în preocupări, ci şi în ideaţia lui[1]. Şuluţiu reuşeşte să lase deoparte ideile preconcepute privind creştinismul sau, mai degrabă, necreştinismul blagian şi, mergând pe firul unor piese, să scoată în evidenţă elementele creştine care îl apropie pe Blaga mai multe de creştinism decât de tragic. Astfel, exegetul afirmă: Două sunt ideile creştine care străbat ca un fir roşu toate dramele aproape: ideea de jertfă şi ideea de moarte. Se înţelege că mai sunt şi alte idei şi înţelesuri, deoarece aceste drame sunt doldora de sensuri şi de spiritualitate. Dar jertfa şi moartea sunt cele două teme fundamentale pe care se orchestrează tot teatrul lui Blaga (…)[2]. Aceste afirmaţii, care au fost făcute ca urmare a apariţiei celor două volume complete de teatru blagian, ne oferă o imagine lipsită de prejudecată teologică asupra unor teme şi motive fundamentale din teatrul lui Blaga. A le ignora doar pe baza unor păreri filosofice de-ale dramaturgului înseamnă a-l păgubi pe acesta de merite pe care el le-ar putea avea în planul dramelor de inspiraţie creştină.

Negoiţescu pare să se afle de aceeaşi parte a baricadei cu Şuluţiu, deşi nu vorbeşte despre teatrul blagian în general, ci doar despre piesa Arca lui Noe. În studiul său, Negoiţescu arată că: peste ultima piesă a lui Lucian Blaga nu plutesc fervori mistice, şi din acest punct de vedere opera aceasta e mai aproape de formaţia adâncă a autorului, care nu are coordonatele misticului. În schimb, elementele magice, ca într-un fin manual sociologic, abundă[3]. Prin afirmaţia aceasta, criticul arată că Blaga înclină spre o putere superioară alternativă, reprezentată, în cazul acesta, de magie. Pornind de la mitul biblic al arcei lui Noe, Lucian Blaga împleteşte imaginea atemporală a satului românesc, îmbinând învăţătura biblică cu tradiţiile, eresurile şi magia populară. Credem cu tărie că acest lucru nu îl îndepărtează, de fapt, de creştinism, întrucât, în formă pură, acesta se păstrează doar în cărţile de dogmatică, în peşterile pustnicilor şi în mănăstirile din vârf de munte. În lume, însă, el este supus diverselor sincretisme, care nu îl distrug, ci îl îmbogăţesc. Mai mult decât atât, acest fapt al aplecării lui Blaga spre magie îl depărtează foarte mult de cultura tragică, pe care alţii o afirmă cu tărie la el. Magia este o putere alternativă, menită să-l ajute pe om în diverse situaţii, însă acest fapt este de neconceput în tragedie, unde nimic pe lume nu îl poate salva pe erou de mânia, viclenia sau batjocura zeilor. Avem, deci, un al doilea critic, care, deşi nu face din Blaga un autor creştin, îl plasează totuşi în afara sferei de acţiune a tragicului.

De altă părere este, însă, Alexandru Paleologu, care îl contrazice pe Octav Şuluţiu într-un articol din volumul Spiritul şi litera. Acolo, Paleologu afirmă că teatrul lui Blaga nu putea fi creştin, nu numai pentru că orientarea filozofică a autorului este declarată necreştină (…), dar mai ales pentru că ceea ce este fundamental în toată opera lui Lucian Blaga şi îi constituie sâmburele originar sunt tocmai acele trăsături păgâne şi eresuri, care apar nu numai <<pe ici, pe colo>> cum spune Şuluţiu[4]. Paleologu, însă, nu se opreşte aici. El susţine răspicat tragismul pieselor lui Blaga, spunând: Tragedia se naşte când se produce o înfruntare între concepţiile cosmice şi sacre ale unei comunităţi, pe de o parte, şi conştiinţa individuală, pe de altă parte, şi când atât revolta, cât şi ordinea au îndreptăţire şi forţă, iar opoziţia lor se exprimă printr-o contestaţie de supremă tensiune. (…) Forţele răului se declanşează nimicitor când pasiunea sau dreptatea eroului transgresează anumite limite, dincolo de care se merge irezistibil la dezastru. Iar acest dezastru are un caracter de necesitate ineluctabilă, pe care eroul o asumă. Toate acestea au loc în teatrul lui Blaga[5]. Poziţia fermă a lui Paleologu pare să ofere soluţia ultimă şi corectă: nu există creştinism în opera dramatică a lui Blaga, în timp ce tragismul este evident în mai multe piese.

Totuşi, înainte de a da dreptate uneia sau alteia dintre părţi, e necesar să luăm în calcul şi câteva lucrări teoretice, care ne pot oferi o imagine mai nuanţată asupra tragicului în literatura contemporană. Astfel, George Steiner, în lucrarea sa Moartea tragediei, pune în discuţie tocmai penuria de tragedii adevărate existentă în literatura universală după epoca elisabetană şi cea a lui Iacob I. Odată atins apogeul, prin tragediile antice greceşti şi, apoi, prin tragediile lui Racine şi a lui Shakespeare, în dramaturgia tragică s-a lăsat o tăcere de veacuri, cauzată de depărtarea oamenilor de mit şi neînţelegerea acestuia. Steiner mai arată că, în unele literaturi, formele noi de teatru au fost înghiţite de tradiţia mult prea bogată, cum este cazul literaturii engleze. Ţinând cont de cele spuse până aici, se naşte întrebarea dacă nu cumva Blaga este unul dintre acele puţine „spirite rare” care a reuşit să creeze tragedie. Condiţiile par să îi fie favorabile, întrucât el a recurs la diverse mituri creştine, folclorice, din antichitatea grecească şi nu numai. În plus, literatura română este mult mai „nouă”, mai „proaspătă” decât altele, astfel încât scrierile dramatice ale lui Blaga nu puteau fi „sufocate” de tradiţie.

Părerea lui Steiner este continuată, dar şi contrazisă de Jean Marie Domenach. Domenach recunoaşte moartea tragediei, dar susţine existenţa continuă şi sufocantă a tragicului în viaţa noastră de zi cu zi. Condiţia lui este spaima, frica de moarte, dar şi de viaţă. Şi aceste cuvinte par să ne apropie de un oarecare tragism blagian. Căci, plecând de la afirmaţia lui Domenach şi analizând tragediile blagiene, vom fi tentaţi să credem că am găsit în ele spaima, deci condiţia de existenţă a tragicului. Dar este oare spaima blagiană aceeaşi cu cea despre care vorbeşte Domenach?

Pentru a putea răspunde, e nevoie să contextualizăm mai bine sensul în care este folosită „frica”. Marele teolog Christos Yannaras spune: experienţa psihanalizei contemporane formulează părerea că prima trăire a vinovăţiei şi a agoniei se naşte la om odată cu naşterea sa, deci odată cu desprinderea de trupul matern. Dacă această opinie se adevereşte, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblică referitoare la naşterea fricii lui Adam. Aflăm, aşadar, că frica s-a născut în Adam, după păcatul originar. Dar ce era această frică? Yannaras răspunde: întorcându-ne acum la teama care îl determină pe Adam să se ascundă de Dumnezeu după cădere, putem să spunem că aceasta nu este produs al vinovăţiei juridice, nu este aşteptarea unei pedepse. (…) Este ruperea legăturii cu Dumnezeu, conştiinţa responsabilităţii pentru realizarea vieţii separat de Dumnezeu. Este trăirea pentru prima dată a singurătăţii existenţiale, prima gustare a morţii. Frica lui Adam este agonia în faţa morţii. La fel se poate explica şi frica eroului tragic. Pedepsit fără vină, el trăieşte disperarea cauzată de constatarea că divinitatea îi este potrivnică, precum şi deplina singurătate, în care nu are de la cine să ceară ajutor. Salvarea poate veni doar printr-o iertare de către puterile superioare sau prin transcenderea la un nivel mai înalt de existenţă, însă atunci nu mai putem vorbi de tragic. Dacă eroul nu primeşte iertare sau dacă i se refuză atingerea unei trepte superioare a existenţei, atunci putem vorbi cu adevărat de tragic. Dar este, oare, acesta cazul dramaturgiei blagiene? Înainte de a trece, însă, la această parte a demonstraţiei noastre, vom încerca o scurtă recapitulare şi limpezire a conceptelor cu care operăm.

Mai întâi, am vorbit despre spirit creştin. Acesta nu trebuie înţeles, în cazul lui Blaga, doar ca o preluare de teme şi motive creştine. Nu vorbim despre un spirit creştin pur, aşa cum este întâlnit el în cărţile de specialitate, ci de unul popular, îmbogăţit cu rituri, mituri şi eresuri populare, dar care aduce cu sine credinţa sau posibilitatea unei reabilitări a omului. Eroul unei opere cu influenţe creştine, fie ea oricât de îmbibată cu elemente magice sau eresuri, va afla scăpare din ghearele morţii. În aceste condiţii, suferinţa eroului nu va fi niciodată zadarnică. După ea va veni liniştirea dorită sau răsplata meritată.

Al doilea termen cu care operăm este acela de cultură tragică. Tragedia autentică presupune forţe potrivnice omului, care îi doresc pieirea fără a avea un motiv întemeiat. Ea implică teamă şi disperare. În final, omul căzut sub puterea aceasta nu mai are nicio şansă de reabilitare. Oricare i-ar fi sfârşitul şi orice ar urma după acesta, răul făcut nu mai poate fi răscumpărat. Simplă unealtă în ghearele forţelor potrivnice, eroul tragic nu mai poate avea nicio nădejde de eliberare.

Revenind la piesele dramatice blagiene, vom căuta să vedem care este deznodământul lor, care este soarta eroului. Cunoaşte el o moarte distrugătoare, trecând dintr-o suferinţă mare într-una şi mai mare, trăind, deci, tragicul sau moartea îi este, de fapt, eliberare, prin ea ajungând să cunoască o treaptă mai înaltă şi, astfel, mântuirea?

În ceea ce-l priveşte pe Zamolxe, eroul primei opere dramatice blagiene, acesta îşi dă viaţa pentru crezul său. Deşi are parte de o moarte violentă, urmările acestei morţi sunt luminarea poporului său, înţelegerea credinţei propovăduite de el. Moartea lui nu este o pedeapsă, ci o jertfă care aduce cu sine liniştirea conflictului, iar el nu trăieşte spaima devoratoare în faţa ei. În aceste condiţii, nu poate fi vorba de tragism. În plus, în această piesă mai întâlnim un motiv de sorginte creştină. Lui Zamolxe i se ridică o statuie, căci magul, un politeist viclean, preferă să îl considere pe Zamolxe zeu şi, astfel, să îi diminueze puterea, decât să stea permanent sub ameninţarea religiei propovăduite de el. Totuşi, prin dărâmarea statuii şi moartea sa, Zamolxe dărâmă şi cultul politeist, instaurând unul monoteist ce se aseamănă, din acest punct de vedere, cu creştinismul. Ideea jertfei benevole şi salvarea personajului (a personajelor, de fapt) prin ea apropie piesa cu mult mai mult de creştinism decât de cultura tragică.

În Tulburarea apelor, îndepărtarea de tragic este chiar mai evidentă ca în Zamolxe. Izvoarele piesei sunt indiscutabil de sorginte creştină, iar moartea trăită de două dintre personaje nu este nicidecum tragică. Nona primeşte moartea ca pe o bine meritată pedeapsă, căci ea este mobilul negativ care dezlănţuie conflictul piesei. Astfel, moartea ei restabileşte de fapt ordinea zdruncinată. Moşneagul, în schimb, se jertfeşte pentru Popa, primind prin moartea martirică reintegrarea mult dorită în natură. Motivul jertfei este, şi în acest caz, de sorginte creştină, iar viaţa Moşului nu se sfârşeşte odată cu moartea, ci se transmite în Popă, prin crezul care acestuia i se revelează. Plecarea personajului principal în natură este, din nou, o creştere, o accedere la o treaptă superioară a vieţii şi, deci, o izbăvire. Vedem că şi aici ne apropiem de creştinism, viziunea fiind una eliberatoare, mântuitoare.

Cruciada copiilor, deşi nu dezbate, aşa cum s-ar crede, (numai) vechea luptă dintre Catolicism şi Ortodoxie, cu biruinţa Ortodoxiei, are totuşi, mai mult ca oricare altă piesă, o abundenţă a motivelor creştine. Moartea copiilor, deşi sfâşietoare şi aparent nedreaptă, aduce cu sine izbăvirea lor, iar zbuciumul mamelor este, în final, răzbunat cu vârf şi îndesat. Tragicul nu aduce izbăvire, nici răzbunare, elemente care nu lipsesc din această piesă, demonstrând, din nou, apropierea ei de viziunea creştină.

Arca lui Noe, piesă scrisă în urma ruperii lui Blaga de mişcarea gândiristă, abundă de elemente şi motive creştine. Nu se poate vorbi câtuşi de puţin de un tragism al piesei, nici chiar în zbuciumul Anei. În ciuda problemelor, ea vrea să creadă în bărbatul ei şi, în final, convinsă fiind de puterea magică a cântecului de toacă, problemele se aşază, ea îşi recunoaşte greşeala şi primeşte iertarea.

În privinţa Meşterului Manole par să existe cele mai multe dispute cu privire la existenţa tragicului. Deşi la o privire superficială, putem fi tentaţi să credem că am găsit puterile potrivnice omului şi spaima paroxistică ce duce la sinucidere, trebuie să ţinem cont de condiţiile acţiunii. „Puterile potrivnice” nu şi-au propus să îl chinuie gratuit pe Manole, ci el este cel care a cerut mai mult, Manole este cel care forţează puterea Divinităţii. A construi cea mai frumoasă mănăstire nu este la îndemâna oricui, ori el îşi doreşte cu nesaţ acest lucru, ajungând chiar să pună semn de egalitate între Biserica râvnită şi Mira, soţia sa, astfel că putem vorbi de un „schimb” Arta necesită jertfă, Manole o dă, iar prin asta numele său devine nemuritor. Răsplata primită de Manole nu e nicidecum mai prejos decât preţul plătit. În plus, prin moarte, Manole se salvează de la ceea ce ar fi putut deveni cu adevărat tragic – o viaţă purtată în veşnica amintire a jertfei din zid.

Ţinând cont de datele precizate, a susţine în continuare o ruptură irevocabilă între spiritul creştin şi viziunea dramatică blagiană este o greşeală. Nu avem în Blaga un Sienkiewicz, un Baştovoi sau un Nicolae Velimirovici, dar nici nu este asta intenţia sau necesitatea noastră. După cum sublinia şi Răzvan Codrescu, e bine ca fiecare creator să fie judecat în sistemul său de referinţă. Lucian Blaga a creat un sistem filosofic propriu, care nu avea cum să intre în tiparele Ortodoxiei. Acest lucru nu l-a împiedicat însă, după cum ne arată chiar piesele sale de teatru, să se apropie în opera literară de o concepţie apropiată spiritului creştin, de viziuni ce se pot integra în acesta.

E bine să nu cerem mai mult decât ni se poate da şi să învăţăm să renunţăm la senzaţional. Desigur, e mult mai spectaculos să crezi că opera blagiană şi spiritul creştin sunt două poluri ce se resping, căci astfel e garantat suspansul unor continue lupte şi atacuri. Dar acesta e un mod păgubitor de a privi lucrurile. Cele două viziuni se împletesc armonios în teatrul lui Blaga, aducându-l pe cititor sau pe spectator mai aproape de o imagine mântuitoare şi eliberatoare asupra vieţii, aşezându-l, deci, mai degrabă în apropierea lui Hristos decât în cea a zeilor nemiloşi ai tragicului.

Bibliografie

  1. Blaga, Lucian, Opere, vol. IV & V, Bucureşti: Editura Minerva, 1977
  2. Codrescu, Răzvan, Lucian Blaga şi creştinismul, în Revista Rost, nr. 3, mai 2003
  3. Domenach, Jean Marie, Întoarcerea tragicului, Bucureşti: Editura Meridiane, 1995
  4. Negoiţescu, Ion, Scriitori moderni, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1966
  5. Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera, Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2007
  6. Stăniloae, Dumitru, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Bucureşti: Editura Paideia, 1997
  7. Steiner, George, Moartea tragediei, Bucureşti: Humanitas, 2008
  8. Şuluţiu, Octav, Schiţă de studiu asupra teatrului lui Lucian Blaga, Revista Fundaţiilor Regale, nr. XI, 1942
  9. Yannaras, Christos, Abecedar al credinţei, Bucureşti: Editura Bizantină, 1966


[1] Octav Şuluţiu, Schiţă de studiu asupra teatrului lui Lucian Blaga, Revista Fundaţiilor, nr. XI, 1942, pp. 426-427.

[2] Ibidem, p. 428.

[3] Ion Negoiţescu, Scriitori moderni, Editura pentru Literatură, 1966, p. 259.

[4] Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, p.96.

[5] Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007, pp. 95-96.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: