Domnita’s Weblog

Februarie 21, 2009

Cultură + marketing = Love?

Filed under: Cultura — domnitaralu @ 10:53 am
Tags: , , ,

Silviu Man

PREMIZA

În urmă cu o lună, am citit pe bookblog.ro un fragment din furiosul articol Marketingul cultural, sau cum să ajungem din nou la public, publicat de Petre Flueraşu pe basicmarketing.ro. Îi admir verva lui Flueraşu şi sunt ferm convins că dacă ar exista la noi mai mulţi care să aibă tonusul d-sale, peisajul cultural românesc nu ar părea atât de deşertificat. Din păcate, admiraţia mea pentru D-sa se opreşte aici, întrucât în privinţa conţinutului articolului respectiv ne separăm radical. De altfel, părerea mea personală despre Petre Flueraşu prea puţin contează în acest caz; rândurile de mai jos nu sunt o replică directă la adresa autorului, ci o critică unui set de idei foarte moderne pe care Flueraşu doar le-a asimilat şi sintetizat în articol – idei al căror nucleu este presupoziţia că ar exista un meci de disputat între cultură şi marketing, meci din care ultimul iese învingător cu ajutorul arbitrului (adică sistemul economic, cerinţele pieţei, publicul care, ah, cere şi iar cere).

Totuşi, înainte de a trece la discutarea fără ură şi părtinire a ideilor foarte moderne, mă văd nevoit să ridic nişte semne mari de întrebare asupra unor afirmaţii din articol. De exemplu, nu îl înţeleg pe Petre Flueraşu când aplică submorala economică de azi pentru vremea de ieri – “marii artişti ai Renaşterii au pictat, au scris şi au sculptat pentru bani”. Va fi suficient poate să spunem că Michelangelo (aviz “culturii de masă”! – a nu se confunda cu ţestoasa ninja omonimă!) întrebat la un moment dat de ce cioplește cu migală și partea nevăzută a statuilor sale – procedeu, evident, costisitor, nerentabil în viziunea pragmatică a vremurilor noastre – ar fi răspuns: “Dacă le vede vreun înger?”. De asemenea, nu înţeleg cum poate amesteca autorul articolului pe Kant şi Hegel în aceeaşi oală valorică cu Coelho şi Dan Brown fără să-i miroasă nimic – dar nimic! – suspect, nu înţeleg nici ce s-ar putea înţelege prin ideea de „cobai” ai culturii, nici elogiul fără obiect pe care îl face “accesibilităţii” din vremurile noastre, şi, peste toate, mi-e imposibil să pricep cum poate spune că vrea libertate, “indiferent de felul acesteia”, propunând în acelaşi timp, printr-o acrobaţie argumentativă, adaptarea completă la cerinţele pieţei şi – surpriză! – să mai fim şi “sinceri cu noi înşine“.

Dar, spuneam, scopul replicii mele nu este înfierarea lui Flueraşu, nici investigarea persoanei sale cu detectorul de prejudecăţi contemporane, ci cântărirea ideilor foarte moderne pe care acesta le-a preluat fără prea multe frământări interioare…

Pe scurt, pentru cei ce nu au avut vreme să citească articolul, ideile ar fi următoarele:

– cultura de azi, spre deosebire de cultura de ieri, este acum accesibilă tuturor ;
– nu există nici o diferenţă valorică între cultura de ieri şi cultura de azi ;
– standardele culturale ale trecutului sunt inaplicabile ;
– valoarea se măsoară statistic ;
– totul se rezumă la un raport între cerere şi ofertă ;
– “cinismul existenţial este religia viitorului” (?) ;
– “viaţa nu are valoare aseptică, pentru că viaţa este definită în esenţă de apropiere” (??)

Punând cap la cap aceste idei, nu ne rămâne decât :

– să ne adaptăm cu orice preţ ;
– “să învăţăm să privim viaţa cu detaşare, să învăţăm să apărem fericiţi” ;
– să ne modelăm “interesele după posibilităţi” ;
– “singura şansă a artiştilor este Marketingul Cultural” ;
– să fim sinceri cu noi înşine, să scriem şi să creăm doar pentru public.

MIZA

Soluţia ar fi deci reşaparea „clasicilor”: pensionarea pe caz de boală a lui Dante (din a cărui operă se poate opri însă versul ăla fain, cu “Lăsaţi orice speranţă…“, bun de plasat la petrecerile mondene nereuşite), bărbierirea (nu, nu cu briciul lui Occam) a lui Platon, reabilitarea lui Da Vinci prin asocierea comercială cu mai tonicul Dan Brown. Mendelssohn poate renunţa la simfonii, Marşul nupţial va fi suficient pentru gloria lui postumă şi pentru bunul început al vieţii cuplurilor postmoderne (bi/tri/cvadri/hetero/homo/trans-sexuale), Beethoven poate proceda la fel cu cvartetele de coarde şi sonatele acelea siropoase – a i se păstra prima parte din Simfonia a V-a pentru promo-urile de la TV (în lipsă, merge şi O, Fortuna din Carmina Burana lui Orff, efectul e similar) şi Oda bucuriei pentru imnul UE. Rubens, dacă ar fi trăit în secolul XX, va fi lucrat la Playboy, iar Van Gogh (cel cu urechea, ştiţi povestea) ar putea fi considerat un proto-emo.

Odată trimişi la plimbare învechiţii de mai sus, în spaţiul cultural vor putea campa hoarde de scriitori şi artişti plastici gata să scrie şi să organizeze happening-uri şi instalaţii pentru publicul care vrea să trăiască viaţa la maxim. Vom avea o mare surpriză : în loc să admire căpriţa “sexxy, laşcivă şi apetisantă” proiectată pe pagina 5 a “Libertăţii“, adolescenţii din autobuze şi metrouri vor lectura pasionaţi poveşti cu lesbiene, zoofili sau scatofili (că doar, ni se spune – “libertatea de exprimare este apărată chiar şi prin război”), pe lângă care istoriile lui Henry Miller miros a vanilie şi scorţişoară…

Am uitat că atunci când ieşim din umbra fertilă a clasicilor, cădem grămadă, spectaculos, (dar fără vreo rană, cam ca în desenele animate), în propriile abisuri. Realitatea este că “schimbarea din temelii” a început de mult şi va continua probabil şi fără aportul lui Flueraşu sau al subsemnatului. Proza s-a sufocat în arabescuri tehnice. Poezia a devenit de mult paradisul nonsensului. Din arta plastică contemporană înţelege fiecare ce vrea şi mai nimic (câinele lăsat să moară sub ochii publicului al lui Vargas Habacuc, acvariile patologice ale lui Hirst). Tot în registrul absenței de idei, unii din muzicienii consacraţi în Occident dau semne acute că nu-şi mai înţeleg propria artă (dovadă ridicola punere în scenă a Simfoniei Despărţirii a lui J. Haydn de Filarmonica din Viena, dirijată de Daniel Barenboim)…

Una dintre cauzele pentru care marketingul cultural e considerat singura salvare a artiştilor este probabil certitudinea că orice poate și trebuie făcut cunoscut, exhibat, promovat, prezentat, desigur, “într-o manieră cât mai atractivă”. Idee ridicolă şi nerealistă – orice ştie că există locuri unde nu toată lumea are acces în orice condiţii. De la secretele de stat şi intimităţile cuplurilor până la tainele religioase, există lucruri pe care oamenii, în general, nu trebuie sau nu pot să le ştie. Lumea, ne place sau nu, se sprijină pe stâlpi care nu se văd. Nu poţi să dezvălui oricui anumite secrete fără a le trunchia şi, deci, fără a le prezenta, chiar fără voie, într-o manieră mincinoasă.

O altă cauză ar fi, cred, impresia generală că tot ceea ce e accesibil e şi bun, şi te face şi liber. Oamenii vor libertate, dar uită în mod capital că libertatea se câştigă prin luptă asumată, nu prin pasivitate. Oricât am fi îndemnaţi de Pro TV să “gândim liber”, mura-n gură livrată zilnic de mass-media societăţii de consum nu salvează pe nimeni, numai banalizează faptele, trivializează discernământul şi întreţine iluzia cunoaşterii.

Alături de aceste concepţii, mai putem sesiza în vremurile noastre o tendinţă pe cât de greu de cuantificat, pe atât de nocivă. Este vorba de o inadecvare a instrumentelor de analiză la un anumit domeniu. Cântărim spiritul în termeni statistici, credinţa în termeni ştiinţifici, arta în termeni economici, politica în termeni jurnalistici, justiţia în termeni politici şi, iată, cultura în termeni de marketing. Rezultatele acestei inadecvări sunt în cel mai bun caz câteva adevăruri trunchiate – deci discutabile şi manipulabile – şi, în cel mai rău caz, un potop de inepții vehiculate cu ton profesionist prin ziare, bloguri, reviste şi micile ecrane. Per total, o confuzie generală în care singurele ierarhii sunt, eventual, cele impuse de topurile de vânzări.

Unde ar fi locul marketingului, deci? Nu fac parte dintre aceia care cred că cu cât un lucru e mai valoros, cu atât el este destinat unui public restrâns. Ştiu bine, ca unul care face de planton şi prin curtea Thaliei* că în zilele noastre nu se poate aplica nici un fel de criteriu statistic pentru a aprecia valoarea un act cultural. Există oameni de cultură şi artişti apreciaţi pe merit de piaţă aşa cum există oameni de cultură şi artişti excepţionali pe care piaţa, din varii motive, îi refuză. De asemenea, nu fac parte nici dintre aceia care refuză de la bun început orice fel de adaptare la mediul creat de piaţă. Dacă există internet, e destul de probabil că nu am să-mi trimit mesajele prin porumbei călători. Dacă există o piaţă structurată pe o bază creată de regulile marketingului, mi se pare normal să aplic regulile marketingului pentru a căpăta vizibilitate. Să aplic reguli de marketing, spuneam, nu să mă supun lor orbeşte şi, cu atât mai puţin, să le divinizez. (Remarca subtil Ţuţea, în alt context : “Dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.“). Deci, nu cred că marketingul trebuie să fie altceva decât o sofisticată şi eficientă unealtă ajutătoare. Şi, ca orice unealtă, va fi eficientă atâta vreme cât o utilizez fără să-mi uit scopul. Pot fi de acord cu toate metodele de promovare din vremurile noastre: bloguri, podcasturi, emisie live pe internet sau în prime time la TV, reclame luminoase pe magazinul Unirea etc. Cu o singură condiţie – ca aceste metode de promovare să ducă înspre un conţinut, să atragă cât mai mulţi oameni către un sens:

“Dar materia e atee, nu ştie carte, e total insensibilă la vorbe şi îndemnuri. Materia cere spirit şi libertate ca să producă şi să fie rentabilă” scrie undeva Ion D. Sîrbu (altminteri, un scriitor uriaş, ignorat până acum de oamenii de marketing). „Rentabilă”! Aşadar, pragmatismul material al omului de marketing va fi de folos atâta vreme cât este pus în slujba a ceva, adică atâta vreme cât omul de marketing îşi asumă onest rolul de servant al culturii. Marketingul nu trebuie aşadar să încerce să remedieze “lipsa de transparenţă” a culturii, ci lipsa de apetenţă a omului contemporan. O formă care îmbracă un conţinut fără a-l vicia.

Dintre funcţiile culturii, una dintre cele mai importante este eliberarea omului din zoologie, scrie Vlad Mureşan într-un excelent eseu – Sensul ultim al culturii. Actul cultural cere aşadar nu adaptare, ci căutare pe cont propriu. (În schimb propaganda, pentru a fi eficientă, necesită adaptare. Adaptare care presupune renunţarea tocmai la perimetrul de manifestare al culturii: sinele. Odată abolit sinele, individul va fi vulnerabil la orice fel de stimuli externi, fără a avea posibilitatea de a se opune în mod categoric şi de a articula opinii proprii). Actul cultural este mai întâi personal şi apoi comunitar, prin răsfrângere, dar niciodată colectivist, spre deosebire mesajul de propagandă care, pentru a fi eficient, nu poate fi, prin definiţie, decât colectivist.

Din aplicarea acestor idei foarte moderne nu pot rezulta decât turme, care, ca orice turme, vor fi la fel de entuziaste şi la “Steaua – Dinamo”, şi la deschiderea sezonului de reduceri la mall, şi la învestirea unui nou preşedinte peste circul politic. Parafrazându-l pe Sábato, putem spune că actul culturii are doi poli: Unul şi Universul. “Masa” nu află nicăieri în această ecuaţie, din simplul motiv că actul cultural unul prin natura lui unul interior, iar masa este, prin definiţie, dependentă de stimuli exteriori.

Putem recapitula, pentru elevii mai leneşi : 1. cultura nu creează mase ; 2. dacă masele se formează, nu putem lega acest fenomen de cultură, ci de propagandă. (Şi atunci este legitim să ne întrebăm în slujba cărei ideologii s-a născut propaganda care mimează cultura).

SURPRIZA

Rezultatele aplicării ideilor moderne pot fi uşor prevăzute. Blocajul mintal, sărăcirea limbajului, mimetismul şi inerţia comportamentală, vieţuirea în banalul unui scandal permanent, adoptarea gândirii “în bloc”, opacitatea la idee. Un sedentarism al spiritului în raport direct proporţional cu hiperactivitatea. Sorin Lavric, într-un pasaj memorabil din eseul-diagnostic Coribantul și menadele, publicat în Idei în dialog, octombrie 2008, descrie astfel sedentarismul :

“Intrarea într-un ritm de viață în care, pe dinlăuntru, totul a înțepenit. Adevăratul trai sedentar presupune sleirea interioară, iar nu lipsa mișcării fizice. Un sedentar (latinescul sedentarius – cel care s-a lăsat jos) e cel care s-a strâns în el însuși, chircindu-se și acoperindu-se de o crustă insensibilă la reproșurile conștiintei. De aceea, poți fi sedentar chiar și atunci când alergi zilnic kilometri întregi și chiar și atunci când tragi înnebunit de fiare într-o sală de fitness: pe dinăuntru ești sclerozat, inactiv și stătător. Poți fi sedentar chiar scriind zilnic un articol de ziar și chiar ținând mereu discursuri despre binele omenirii, poți fi sedentar publicând anual o carte și schimbând avionul de la un congres de politologie la altul: pe dinăuntru ești mai înțepenit decât înțepenitele moaște ale Sfintului Spiridon din Corfu.”

În final, eseistul remarcă strălucit: “Opusul sedentarismului nu este agitația, ci asceza“. Asceza, adică “deprinderea, exercițiul”, semn ale prezenței tale în tine. A trăi în cultură presupune înainte de toate prezenţă. Iată de ce omul confortului, cu ființa suspendată între parantezele prezentului, nu poate fi în acelaşi timp om al culturii.

Care ar fi soluția? Să le amintim oamenilor, pentru binele lor, mai întâi de Divina Comedie şi Demonii, opere garantate de veacuri şi apoi, odată dobândit simţul valorii şi ierarhiei, să aleagă singuri. Să le spunem că trebuie să-și amintească mai întâi de ei înșiși pentru a fi liberi, livrându-le singura rețetă de “succes” posibilă: să dobândească discernământ; și dacă vor să dobândească discernământ, trebuie să înveţe să refuze ideile rumegate de alții, să judece cu mintea proprie şi să simtă cu propriul suflet, iar asta se poate face numai printr-o căutare neobosită… Altfel, ceea ce facem se va putea numi oricum, numai cultură nu.

Scrisă de Silviu Man

* Acea Thalia la care m-am referit, pentru adepţii culturii de masă şi entertainingului cultural, nu are nici o legătură cu actriţa din telenovele. Sau una poate foarte subtilă.

Articolul este preluat de pe site-ul http://www.bookblog.ro şi îl găsiţi aici

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.