Domnita’s Weblog

Noiembrie 28, 2009

Povestea lui Gandacut si a Boncutei

Filed under: Povesti — domnitaralu @ 7:54 pm
Tags: , , , ,

A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată, într-o căsuţă părăsită, o familie de gândăcei: Mama-gândăcel, fetiţa-gândăcel şi Gândăcuţ, băieţelul cel mai mic. Aceştia trăiau într-o coajă de nucă dintr-un coşuleţ spânzurat de grinda casei celei vechi. Îşi făcuseră un loc tare comod, cald, în care se simţeau bine, iar gândăceii cei mici obişnuiau să se joaca pe blăniţa roşcată a unei veveriţe prăfuite care veghea deasupra coşuleţului cu nuci. Tatăl-gândăcel lipsea de multă vreme – cei doi gândăcei mai mici nici nu îşi putea aminti de el altfel decât din poveştile mamei. Aceasta le spunea adesea poveşti seara – despre ţări frumoase, despre zăpadă, steluţe. Însă copiilor cel mai mult le plăceau poveştile despre vechea lor căsuţă, din vremea în care ea era încă locuită. Iar mama le spunea că aceasta a fost cândva o fabrică de nectar – un suc dulce şi bun care le plăcea tare mult copiilor de oameni. Însă, ajungând să vorbească despre fabrică, mama gândăcel, în funcţie de cum se simţea, fie spunea lucruri frumoase şi vesele, fie foarte triste şi misterioase, pe care copiii nu le înţelegeau. Aşa, bunăoară, le spunea uneori că e o mare pacoste nectarul acesta pentru familia gândăceilor, că e adeăvarat că, pe vremea când oamenii făceau acolo nectar, în căsuţa lor era mereu cald şi că era o plăcere să îi priveşti pe oameni muncind, dar că pasiunile prea mari sunt distrugătoare şi că e mai bine acum… lucru pe care cei doi gândăcei mici nu reuşeau să le înţeleagă.

Timpul a trecut, iar cei doi gândăcei au crescut frumoşi tare. Gândăcuţ se făcuse puternic, avea ochişori mari, rotunzi, verzi, iar aripioarele lui minunate şi diafane răsfrângeau razele soarelui în mii de culori. La un moment dat, în timp ce se bălăcea Gândăcuţ într-un strop de rouă pe frunza unui nuc bătrân, a văzut prin frunziş o sclipire de smarald care l-a furat cu totul. Ţopăind cu grijă să nu sperie acea strălucire, Gândăcuţ s-a îndreptat într-acolo şi a găsit o mică minune: un alt gândăcel frumos, frumos. Subţirică la mijloc, cu ochi mari, catifelaţi şi rotunzi, care au clipit cu teamă atunci când el s-a apropiat de ea, dar care, în acelaşi timp, l-au învăluit într-o căldură mai mare chiar şi decât razele soarelui din amiezile de vară…

A luat-o cu el pe micuţa Gândăcică, despre care a aflat că o cheamă Boncuţa, şi a dus-o cu el acasă. A prezentat-o mamei lui, care tare mult s-a bucurat pentru că surioara lui tocmai se căsătorise şi plecase la o altă căsuţă, iar ea se simţea bătrână şi îşi dorea ajutor în căsuţa de alună. Astfel, Boncuţa şi-a intrat deplin în rolul de stăpână a căsuţei de nuci, iar zilele lor împreună s-au transformat în nesfârşite minuni. De dimineaţa până seara deretica prin căsuţă, avea grijă de mama lui Gândăcuţ, care, într-adevăr, era tot mai bolnavă şi nu mai putea nici zbura bine. Însă cel mai mult îi plăceau serile, când se întorcea Gândăcuţ de afară şi când începeau să se joace. Zburau prin toată căsuţa, se luau la întrecere, ieşeau în via de afară şi se bucurau, toamna, de dulceaţa strugurilor. Iar seara se aşezau pe câte o frunză de copac mare, iar Boncuţa privea la lună prin aripioara lui Gândăcuţ, minunându-se de frumuseţea culorilor pe care le vedea proiectându-se pe lună.

Aşa au trecut ani de zile. Mama lui Gândăcuţ a murit, iar cei doi au rămas singurei în casa cea veche. Iarna, seara, când se aşezau în pătuţ, cuibărindu-se unul în braţele celuilalt şi acoperindu-se cu aripioareşe diafane, obişnuiau să îşi imagineze cum zburdă oiţe în jurul lor, dar oiţe mici-mici, mai mici decât ei. Şi, împreună, le dădeau nume până adormeau, acesta fiind cel mai drag joc al lor.

Cât timp Gândăcuţ era afară, Boncuţa încerca să facă din căsuţa lor un loc cât mai frumos, pe care îl primenea în fiecare zi. Astfel, într-o dimineaţa de vară, aceasta s-a trezit mai devreme şi a făcut o salbă de picături de rouă, pe care le-a atârnat în jurul căsuţei. Nici nu vă puteţi închipui ce încântat a fost şi Gândăcuţ când a văzut frumuseţea sclipirii acelei salbe pe casa lui.

Într-o zi, prin pădurea din jurul casei cu coşuleţul de nuci, se plimbau nişte oameni, a căror atenţie a fost atrasă de sclipirea salbei de rouă. Aceştia au pornit într-acolo şi au găsit căsuţa. Deşi Boncuţa a observat vânzoleala, nu avea cum să ştie că vreme de multe săptămâni au vuit toate ziarele din oraşele cele mari despre redescoperirea fabricii de nectar. Au început procese la tribunal, moşternitorii au vrut să o primească din nou şi să o pună în funcţiune. Ceea ce au şi reuşit, fără să ştie că acest lucru va schimba pentru totdeauna destinul celor doi fericiţi gândăcei.

Nu mică le-a fost acestora mirarea, când au văzut că încep să vină oamenii la ei în casă, că fac măsurători şi zgomot mare în fiecare zi, până când Gândăcuţ, văzând jgheaburile mari şi amintindu-şi de poveştile mamei sale, şi-a dat seama că vor să repună în funcţiune vechea fabrică de nectar. Câtă fericire şi încântare şi mândrie pe el, să poată trăi ce au trăit moşii şi strămoşii lui! Sufletul Boncuţei era, însă, îndoit. Pe de o parte, se bucura când vedea că oamenii au grijă de casă şi o fac frumoasă, pe de altă parte nu putea uita vorbele mamei lui Gândăcuţ, când spunea că fabrica aceasta e o mare pacoste.

Totuşi, în ciuda schimbărilor, viaţa celor doi a continuat netulburată. Doar că acum urmăreau şi activităţile oamenilor şi aşteptau să fie pusă în funcţiune fabrica. Iar în ziua în care s-a întâmplat aceasta, cei doi au fost atât de fericiţi, încât ore întregi au tot botezat oiţe, fără să poată adormi. Încă de a doua zi, curiozitatea lui Gândăcuţ despre cum se face nectarul era tot mai mare şi tot mai multe ore îşi petrecea privind la naşterea minunatului suc cu reflexe de foc. Până când, într-o zi, a vrut să guste şi el o picătură – doar o picătură – din licoarea fermecată. Şi a făcut acest lucru, nevăzut de nimeni, neştiind ce fericire şi ce durere îi va aduce. Astfel, Gândăcuţ şi-a strâns aripioarele în jurul trupuşorului firav şi s-a aplecat asupra vasului mare, sorbind o picătură – care i-a transformat viaţa! În aceeaşi clipă s-a îndrăgostit de licoarea aceea dulce şi bună, iar de atunci, seara, când se aşeza lângă Boncuţa, o lăsa mai mult pe ea să dea nume oiţelor, căci mintea lui era mereu furată de amintirea licorii magice.

Boncuţa simţea tot mai mult schimbarea petrecută în Gândăcuţ, însă era obişnuită să aibă încredere în el, astfel încât nu i-a spus nimic, ci a ascuns amărăciunea în adâncul sufletului ei. A observat că trec zile multe fără ca ei să se mai uite la lună, că uneori Gândăcuţ vine târziu de la jgheabul de nectar şi nu îi mai arde să zboare prin casă…

Până când, într-o zi, Gândăcuţ a rămas nepermis de mult la jgheab. Boncuţa l-a tot căutat, însă nu l-a putut găsi. Şi stătea amărâtă tare în căsuţă, sperând să se întoarcă degrabă. Dar el a continuat să întârzie, iar ea, îngrijorată, a plecat în căutarea lui. Şi a zburat, micuţa, pe lângă becuri şi prin toate locurile unde ştia că l-ar putea găsi. Când voia să renunţe la căutare, a auzit un glas stins, mic, care o striga. Abia reuşind să îşi dea seama de unde vine, Boncuţa s-a năpustit asupra unor păhărele în care se topea zahărul. Şi nu mică i-a fost disperarea când l-a văzut acolo pe Gândăcuţ, cu aripioarele cristalizate, de zahăr, privind la ea cu ochişorii mari.

–         Gândăcuţ, dragul meu, e târziu. Vino acasă! Ce faci acolo?

–         Nu mai pot veni acasă, Boncuţo! Vreau să mă transform şi eu în nectar. Uite,

aripioarele deja îmi sunt zahăr şi de aici mă voi scurge, încet, în marea de nectar. Vreau să aduc şi eu cuiva bucurie mare, când mă va bea. Însă eram trist tare că nu am apucat să îţi spun. Aş vrea să te rog ceva…

Cu lacrimi mari în ochi, Boncuţa s-a apropiat de el, să audă mai bine ce îi spune, căci şi glasul i se transforma încet în cristale de zahăr.

– Boncuţo, vreau să te rog ceva… De-acum, seara, să botezi şi cu numele meu o oiţă. Să-i spui Gândăcuţ-Nectaruţ. Aşa vei ştii că sunt cu tine mereu…

Iar ea, tocmai când voia să îi răspundă, a văzut cum se deschide fundul paharului, iar cristalul de zahăr Gândăcuţ cade în vâltoarea dulce a nectarului…

 

Noiembrie 22, 2009

Lucian Blaga si estetizarea expresionismului

Premiul I al Sectiunii „Hermeneutica” din cadrul colocviului studentesc „Lucian Blaga” Sibiu

1. Introducere. „Clasicizarea” expresionismului blagian

Opera lui Lucian Blaga prezintă o situaţie aparte în cadrul expresionismului românesc. Se vorbeşte, în critica literară română, despre faptul că Blaga practică în opera sa un expresionism îmblânzit, plasticizat, estetizat, cauzele acestuia fiind puse pe seama autohtonizării poeziilor. În lucrarea de faţă, vom expune, prin intermediul unor citate, această idee, după care vom căuta să demonstrăm că există şi alte motive pentru îmblânzirea expresionismului blagian, mai precis influenţa lui Rilke, ce a avut un efect catalizator asupra poetului nostru. Pentru a demonstra această teză, vom apela la câteva texte ale lui Trakl, expresionist dur, şi ale lui Rilke, el însuşi practicând o estetizare, deci o îmblânzire a expresionismului. În final, vom compara câteva poezii blagiene, care vor avea menirea de a demonstra această apropiere de opera lui Rilke şi efectele ei asupra expresionismului lui Blaga. Prin compararea acestui triunghi expresionist vom căuta să oferim o imagine de ansamblu asupra temei discutate, imagine care nu îşi doreşte neapărat să înlocuiască vechea teză despre îmblânzirea expresionismului prin autohtonizare, ci să o adâncească, aducându-i noi valenţe, necesare unei înţelegeri corecte şi depline a acestei feţe din lirica blagiană.

Dar, mai întâi, să vedem care sunt criticii care pun estetizarea expresionismului blagian pe seama autohtonizării liricii sale. Ioan Mariş, arată că, în cadrul teoretizărilor expresionismului, Blaga se  singularizează prin argumentul discursului cultural al artei noastre folclorice, în care „anonimatul”, „colectivismul spiritual”, „arta abstractă” se regăsesc într-o autentică „spiritualizare lăuntrică”[1]. George Gană arată şi el cum Blaga este influenţat în formarea sa poetică de cultura folclorică română, de ceea ce poetul numea „matricea stilistică”: El observă acum „clasicismul” producţiei folclorice şi pentru că spiritul lui are acum notele „clasice” amintite. Şi le are – într-o măsură imposibil de determinat, însă neîndoielnic – şi datorită contactului cu cultura populară şi cu „centrul ei generator”[2]. Mai mult decât atât, Gană afirmă chiar că: Blaga se formează nu sub influenţa expresionismului, ci paralel cu el[3]. Crohmălniceanu sesizează şi subliniază o diferenţă între Blaga şi scriitorii expresionişti occidentali, raportată, şi ea, tot la percepţia etnicului de către poet: Faţă de confraţii săi din Occident, poetul român îşi reprezintă formele trăirii autentice, originare, ca pe nişte realităţi concrete, familiare, fiindcă are credinţa persistenţei lor în lumea satului arhaic ardelean[4]. Crohmălniceanu se lasă „păcălit” de Blaga şi printr-un alt citat, în care crede să vadă motivarea expresionismului temperat prin influenţa matricei stilistice: Sigur că  intrevin aici şi diferenţe apreciabile, modul stihial românesc, ca şi al artei bizantine – precizează Blaga – e mult mai „static”, şi nu „dinamic”, cum ni se înfăţişează el în expresionismul german: un gust pronunţat pentru împlinirile „organice” vine în plus să atenueze hieratismul şi acuzarea prea rigidă a formelor[5].

Şi Şt. Aug. Doinaş vorbeşte despre o îndepărtare a poetului de modelele culturale germane: Fără ca celelalte elemente – Goethe şi Expresionismul – să-şi înceteze acţiunea, are loc un proces de auto-delimitare faţă de ele, iar această maturizare a gânditorului, independenţa lui crescândă faţă de izvoarele culturale care l-au hrănit, se răsfrâng în universul poeziei[6].

Despre efectul catalitic al satului pentru expresionismul blagian vorbeşte şi Alexandru Paleologu: Concepţia lui Blaga este tot a unui ruralism, nu însă programatic, ci structural, originar; netemător de înstrăinare, el primeşte sugestiile modernităţii, care, asimilată de matca stilistică şi „năzuinţele formative” ale fondului subjacent, vor purta inevitabil amprenta lui autentică. Prin această prismă a înţeles Blaga pictura unor Van Gogh sau Pallady, sculptura lui Brâncuşi, expresionismul german şi toate manifestările culturii şi ştiinţei moderne[7].

Prin citatele la care am apelat, am încercat să arătăm că, fie explicit, fie tacit, fiecare dintre criticii care au vorbit despre relaţia dintre expresionismul blagian si cel european, l-au redus pe primul dintre ele la autohtonizarea poeziei. Chiar în lipsa unei formulări explicite a acestei convingeri, prin neglijarea influenţelor venite din partea expresionismului german şi, în speţă, a poeziei lui Rilke, s-a statuat această idee, dovedind o insuficienţă în receptarea expresionismului blagian, care, după cum vom arăta în cele ce urmează, nu se poate delimita în totalitate de influenţa rilkeiană.

2. Expresionismul „dur”. Georg Trakl

A vorbi despre expresionismul german implică şi a aminti, cel puţin, pe Trakl, poet austriac hipersensibil, maladiv. Acesta este considerat un reprezentat al expresionismului „neîmblânzit” – poezia lui este puternică, abruptă, încărcată de imagini sumbre şi motive ale morţii, a cărei univers poetic rămâne populat de imagini dure, morbide. Una dintre imaginile centrale ale acestei poezii este singurătatea, însă nu una rodnică sau revelatoare de mistere, ci o singurătate apăsătoare, născută, cel mai adesea, din catastrofele războiului, singurătate pe care oamenii ar vrea să o depăşească fără să poată.

Raportându-ne la motivele dure ale poeziei lui Trakl, trebui să menţionăm şi Allerseelen, în care şochează imaginea unei mame ce putrezeşte alături de copilul ei (Und dort verwest die Mutter mit dem Kind[8]). Atitudinea omului faţă de moarte, prin aşezarea unor flori viu colorate pe morminte, este, după cum mărturiseşte eul liric în aceeaşi poezie, ca aceea a unor biete păpuşi în faţa puterii necunoscute a morţii (Sie tun wie arme Puppen vor dem Tod[9]). Tristeţea este atât de mare, încât acoperă prezentul şi viitorul, căci până şi cei nenăscuţi se aud plângând în vântul tomnatic (Im Herbstwind klagt der Ungebornen Weinen[10] ).

Tema războiului, ocupând şi ea un loc central în opera poetului, e însoţită de motive morbide, precum armele ucigătoare (tödlichen Waffen[11]) – unde atributul, deşi evident – căci armele nu pot fi decât ucigătoare – are rolul de a sublinia tocmai acest scop fatal al armelor; se aud vaietele sălbatice (wilde Klage[12]) ale războinicilor muribunzi (Sterbende Krieger[13]), cu guri sfărâmate (zerbrochenen Münder), natura participând şi ea la ororile umane, prin norii roşii (Rotes Gewölk[14]), în care locuieşte un Dumnezeu mânios (zürnender Gott). Sângele scurs (Das vergoßne Blut[15]) ia cu asalt natura, în vreme ce toate drumurile sfârşesc în neagră putrezire (Alle Straßen münden in schwarze Verwesung[16]). Durerea este sfâşietoare (gewaltiger Schmerz[17]), raportată şi ea la generaţiile viitoare, la nepoţii nenăscuţi şi blestemaţi, prin moartea străbunilor, la nenaştere (Die ungebornen Enkel[18]).

Important de reţinut la Trakl este, după cum observă şi Mincu, faptul că este un poet care  nu eludează realul (…). Realul devine la Trakl un punct de referinţă foarte important ce face să sporeacă tensiunea poetică[19]

3. Varianta „îmblânzită“ a expresionismului. Poezia lui Rilke

Rilke este reprezentantul de seamă al expresionismului german, de mare importanţă pentru problema discutată, pentru că lirica sa a avut un efect catalitic pentru opera poetului nostru. Expresionismul practicat de Rilke este unul îmblânzit, estetizat, la care Blaga se raportează adesea. Spre deosebire de Trakl, poezia lui Rilke nu emană atâta frământare, ci, mai degrabă, împlinire,  mulţumire, o resemnare plăcută în faţa destinului şi o încredinţare a vieţii în mâinile unui Dumnezeu bun. Eul liric îşi mărturiseşte iubirea pentru cuvintele banale, umilite tare de-al zilei chin[20]. Acţiunea poetului asupra acestor cuvinte, pe care le transformă în artă (Le dărui din serbarea mea culoare[21]), duce la o adevărată metamorfoză a lor, iar ele surâd şi se înveselesc[22]. Şi în alte poezii avem de-a face cu o atmosferă caldă, lină, de dulce toropeală: copii încinşi de goană aţipesc[23], bătrânii seara stau la masă şi licăriri din vetre în odaie cresc[24]; în înserare clopotele bat[25], iar fetele, istovite după munca de peste zi, pe margini de fântâni s-au rezemat[26]. Până şi verile tac şi dormitează[27], existând o simbioză, facilitată de crengile copacilor, între toate câte au trecut, cele care sunt şi cele care vor mai veni, născându-se astfel un prezent continuu, străjuit şi el de un tei. Totul, în această poezie, se petrece între zi şi vis, realul se uneşte cu oniricul, dând naştere acestei toropeli şi împăcări între contrarii (trecut-prezent) şi, în general, mulţumirii emanate de această poezie. Moartea este privită de către Rilke ca un moment suprem, necesar, de împlinire. În afara ei, omul este doar coajă, frunze rare[28], morţii alăturându-i-se atributul cea mare, ea fiind fructul, e al firii miez[29]. Tot ea este şi mobilul tuturor acţiunilor umane, doar pentru el copile-nmuguresc. Fiecare faptă se îndreaptă spre moarte, aceasta dându-i adevărata amploare şi strălucire: şi-oricine a clădit şi-nchipuit,/ pentru-acest fruct, o lume-a devenit,/ şi-a îngheţat şi s-a topit/ şi înspre el s-a-ntors, strălucitor[30].

Deşi, practic, tema poeziei este tot moartea, la fel ca şi la Trakl, din cea a lui Rilke lipseşte durerea, vaietul, putrefacţia, contorsionarea. Poezia rilkeiană urmează un curs lin, conştient, spre moarte, care vine ca o împlinire, şi nu ca o osândă, cum se întâmplă în primul caz amintit. Deşi sentimentele sunt şi în cazul lui Rilke puternice – marcă neîndoielnică a expresionismului – totuşi, trăirile sunt îmblânzite, înnobilate, împăcate, dovadă supremă a „îmblânzirii” expresionismului.

 

3. Expresionismul blagian. Efectul catalitic al operei lui Rilke

Cunoscând expresionismul în timpul studiilor sale din Viena, poetul român s-a simţit încă de la început atras de acest curent, pe care însă l-a modificat în anumite puncte, ajungându-se să se poată vorbi despre o blagianizare a expresionismului, pe care Marin Mincu o caracterizează astfel: Pornind iniţial din expresionism, Blaga îşi adaugă aripile metafizice pe care niciun poet expresionist nu le-a purtat; în exemplaritatea aceasta înaltă, teoretică şi practică, poetul român realizând ceea ce am putea numi „blagianizarea expresionismului”[31]. Că această blagianizare a expresionismului se apropie mai mult şi se datoarează în special lui Rilke, vom vedea prin urmărirea câtorva motive din poeziile blagiene. Pentru început ne vom opri la poezia Vara – aceasta putând fi uşor pusă în paralelă cu Sommer a lui Trakl. La Blaga, observă Marin Mincu, constatăm mai degrabă tendinţa către o personalizare a peisajului metafizic, poetul român fiind mult mai fidel plasticii expresioniste. (…) Cu o priză metafizică exacerbată, Blaga transferă expresionismul în spaţiul culturii folclorice[32]. Pământul, în poezia lui Blaga, este un lan întins de grâu şi cântec de lăcuste[33]. Spicele îşi ţin la sân grăunţele/ ca nişte prunci ce sug[34]. Dominanţa naturii, într-un spaţiu vast, neatins de om, întăreşte ideea reîntoarcerii omului spre natură, spre starea primordială, caracterizată de calm şi împăcare, unde dogoarea soarelui nu chinuie, ci împlineşte un dat necesar şi plăcut, născând toropeala pe care am menţionat-o şi la poezia rilkeiană: Iar timpul îşi întinde leneş clipele/ şi aţipeşte între flori de mac[35]. Avem de-a face, deci, cu o transcendere a realului, timpul „stă în loc”, leneş, adormind îmbătat de mireasma macului. La Trakl, în poezia Sommer, ni se înfăţişează momentul serii, când plânsetul cucului (Am Abend schweigt die Klage de Kuckucks[36]) tace, iar cântecul greierului moare (Das alte Lied der Grille erstirbt im Feld[37]. Natura este cuprinsă de o tăcere prevestitoare de furtună – căci nori negri de ploaie se adună pe cer (Schwarzes Gewitter droht über dem Hügel[38]). Deşi cântectul greierilor şi macul apar ca motive în poeziile ambilor poeţi, ele sunt înzestrate la Blaga cu un sens transcendent, care la Trakl lipseşte. Acestea nu sunt, însă singurele diferenţe, căci, atât tematic, cât şi formal, poezia blagiană se apropie, după cum am observat, mult mai mult de opera şi viziunea lui Rilke.

Sentimentul şi realitatea morţii sunt alte elemente care unesc opera blagiană de cea a lui Rilke. Eul liric blagian priveşte moartea ca pe un dat necesar, pe care îl aşteaptă împăcat, iar odată venită, moartea nu înseamnă sfârşitul, ci o contopire cu universul: Gândul meu şi veşnicia seamănă/ ca nişte gemeni[39]. Moartea nu aduce cu sine „guri sfărâmate”, ca în poezia lui Trakl, ci împăcare: tu inimă eşti liniştită-acum! Adverbul de timp sugerează că această liniştire adevărată a inimii este posibilă doar în moarte, astfel încât ea ajunge să fie aşteptată de omul obosit de vâltorile vieţii. Reintegrarea în univers se vădeşte şi din versul desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine. Suferinţa eului liric nu vine, ca în poezia lui Trakl, din cauze exterioare, ci din interior, din adâncurile firii: eram aşa de obosit/ şi sufeream./ Eu cred că sufeream de prea mult suflet[40]. Totuşi, suferinţa nu este însoţită de strigăte şi vaiete, ci e primită cu resemnare şi raportată la univers: Pierdut – m-am întrebat:/ Soare,/ cum mai simţi nebuna bucurie/ de-a răsări? O altă diferenţă faţă de suferinţa din opera lui Trakl este aceea că eul liric găseşte o eliberare din aceasta – prin simbioza, la fel ca în poezia lui Rilke, dintre trecut şi viitor, care se împletesc într-un prezent continuu, în care eul liric se caută pe sine, cel trecut:  aiurind mă căutam în leagănul bătrân/ cu mâinile pe mine însumi –/ ca prunc.

Asemănări cu opera lui Rilke găsim şi în descrierea poetică blagiană a toamnei. Pentru Rilke, la fel ca şi pentru Blaga, toamna corespunde într-un plan superior unei pregătiri pentru moarte, însă este o pregătire plină de calm şi de aşteptare: vara a fost lungă[41]. Eul liric rilkeian cere pârgă pentru poamele târzii[42], încă două zile de căldură, în care să se scalde/ o ultimă dulceaţă în vinul greu din vii. Toate acestea sunt o amânare a morţii, însă spre o mai deplină împlinire şi desăvârşire a sufletului, motiv care apare, în legătură cu toamna, şi la Blaga, când spune: Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările./ Toamna toţi oamenii încap laolaltă./ Iar noi cei altădat’ atât de răi/ azi suntem buni (…)[43]. Toamna la Trakl este aducătoare de nelinişti, de amintiri şi speranţe îngropate (Erinnerungen, begrabne Hoffnung[44]), grădina este părăginită (der verfallne Garten[45]), iar sentimentele sunt de durere, tristeţe (Schwermut[46]), în timp ce din pleoape se preling necontenit lacrimi (Daß von blauen Lidern Tränen stürzen). Sentimentul de împlinire şi aşteptare este înlocuit, de Trakl, prin tristeţe şi suferinţă, bogăţia de culori şi roduri din opera lui Rilke şi Blaga, de veştejire şi putrezire.

 

3. Concluzie

Deşi avem de-a face cu un triunghi expresionist – apartenenţa niciunuia dintre cei trei poeţi la expresionism neputând fi negată – putem cu uşurinţă observa apropierea operei blagiene de cea a lui Rilke şi îndepărtarea ei de cea a lui Trakl. Chiar şi acolo unde se întâlnesc motive comune atât operei lui Blaga, cât şi celei a lui Trakl, cel dintâi înzestrează acele motive cu capacităţi metafizice, transcendentale, depărtându-se, astfel, de simpla prezentare a realităţii prin intermediul sentimentelor. Blaga creează o altă realitate, un alt univers, care are doar vagi puncte de întâlnire cu cel real.

Iar acest univers blagian este estetizat,  plasticizat – punct de puternică asemănare cu opera lui Rilke, care practică şi el un expresionism îmblânzit, transcendental. Asemănările dintre cei doi poeţi nu pot fi trecute cu vederea, iar dacă ţinem seama şi de faptul că Blaga s-a raportat mereu la Rilke (dedicându-i chiar o poezie, unde îl identifică cu Poetul prin excelenţă), putem înţelege şi recunoaşte efectul catalitic al operei lui Rilke asupra celei blagiene. Influenţa lui este, după cum am arătat, esenţială pentru estetizarea expresionismului blagian, care nu poate fi în niciun caz redusă la „altoirea” expresionismului pe fondul folcloric românesc, deci la „autohtonizarea” lui, ci este un fenomen mult mai complex, ce îşi trage sevele şi din formaţia culturală a poetului şi din influenţa exercitată de expresionismul rilkeian asupra operei sale.

Bibliografie

  1. Blaga, Lucian, Opere vol. I, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974;
  2. Crohmălniceanu, Ovid S., Literatura română şi expresionismul, Editura Minerva, Bucureşti 1978;
  3. Doinaş, Ştefan Aug., Lectura poeziei urmată de  Tragic şi demonic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980;
  4. Gană, George, Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, Bucureşti 1976;
  5. Mariş, Ioan, Lucian Blaga – Clasicizarea expresionismului românesc, Editura Imago, Sibiu, 1998;
  6. Mincu, Marian, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Editura Pontica, Constanţă, 2007
  7. Paleologu, Alexandru, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Editura Cartea Românească, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2007

 

 

Surse online

  1. http://deutsch.agonia.net/index.php/poetry/139549/Allerseelen
  2. http://www.lyrik-lesezeichen.de/gedichte/georg_trakl.php
  3. http://www.dan-danila.de/rilke.htm
  4. http://deutsch.agonia.net/index.php/poetry/130438/Sommer
  5. http://www.textlog.de/19450.html

 


[1] Ioan Mariş, Lucian Blaga – Clasicizarea expresionismului românesc, Editura Imago, Sibiu, 1998, p. 35

[2] George Gană, Opera literară a lui Lucian Blaga, Editura Minerva, Bucureşti 1976, p. 85

[3] Ibidem, p. 317

[4] Ibidem, pp. 75-76

[5] Ibidem, p. 268

[6] Ştefan Aug. Doinaş, Lectura poeziei urmată de  Tragic şi demonic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 18

[7] Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Editura Cartea Românească, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2007, p. 263

[8] Georg Trakl, Allerseelen, http://deutsch.agonia.net/index.php/poetry/139549/Allerseelen ; ultima accesare: 23.10.2009

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Georg Trakl, Grodek, http://www.lyrik-lesezeichen.de/gedichte/georg_trakl.php ; ultima accesare: 23.10.2009

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Marian Mincu, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Editura Pontica, Constanţă, 2007, pp. 241-242

[20] Rainer Maria Rilke, Cuvintele banale, umilite tare, trad. de Dan Dănilă, http://www.dan-danila.de/rilke.htm ; ultima accesare: 23.10.2009

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Idem, Doar între zi şi noapte sunt acasă, trad. de Dan Dănilă, http://www.dan-danila.de/rilke.htm ; ultima accesare: 23.10.2009

[24] Ibidem

[25] Ibidem

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Idem, Căci noi suntem doar coajă, frunze rare, trad. de Dan Dănilă, http://www.dan-danila.de/rilke.htm ; ultima accesare: 23.10.2009

[29] Ibidem

[30] Ibidem

[31] Marin Mincu, op. cit., p. 242

[32] Ibidem

[33] Lucian Blaga, Opere vol. I, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 85

[34] Ibidem

[35] Ibidem

[36] Georg Trakl, Sommer, http://deutsch.agonia.net/index.php/poetry/130438/Sommer ; ultima accesare: 23.10.2009

[37] Ibidem

[38] Ibidem

[39] Lucian Blaga, Gândurile unui mort, op. cit., p. 91

[40] Lucian Blaga, Leagănul, op. cit., p. 88

[41] Rainer Maria Rilke, Zi de toamnă, http://www.dan-danila.de/rilke.htm ; ultima accesare: 23.10.2009

[42] Ibidem

[43] Lucian Blaga, Bunătate de toamnă, op. cit., p. 153

[44] Georg Trakl, Herbstliche Heimkehr, http://www.textlog.de/19450.html ; ultima accesare: 23.10.2009

[45] Ibidem

[46] Ibidem

Ingemanare

Filed under: Poezii — domnitaralu @ 12:48 am

Creşteam singură în prund

spic solitar şi crud

şi-atunci ai răsărit şi tu,

Tulpină.

Încet ai crescut,

necunoscut, neauzit,

dar tot mai mare,

sufocant.

Ţi-e trupul trunchi vârtos

şi bietul spic de mine

e tot mai strâns

în locul mult prea-ngust.

Aş putea să m-aplec, dar mă rup.

Aşa că trebuie să mă sprijin

de tine

cu cap înclinat, credincios

crezând în vigoarea ta,

ştiind, totodată, că ea

mă va sufoca

şi tot ce voi rămâne –

un spic de chihlimbar

lipit de scoarţa ta.

„Provocarea Taize”

Filed under: amintiri — domnitaralu @ 12:45 am
Tags: , , , , ,

În urmă cu patru ani, o colegă mi-a povestit despre o excursie de revelion la care voia să participe, un fel de pelerinaj cu un traseu incitant, al cărui ţel final era… Milano! Dorindu-mi să văd Italia, am hotărât să mă alătur grupului…

Şi aşa a început aventura mea cu Taize-ul. Milano a fost prima oprire. A urmat Zagrebul, Geneva şi Bruxelles. După experienţa primului an, am început să adun tot mai mulţi oameni în jurul meu – prietenii dragi care-mi sunt alături peste an şi pe care-i voiam lângă mine şi de revelion.

Îmi amintesc cum le povesteam despre întâlnirile Taize, ca să-i conving să participe. Le vorbeam de aventură, de oraşele pe care urma să le vizităm pe traseu, de bucuria de a cunoaşte tineri din toate colţurile Europei. Uneori le spuneam şi despre faptul că, în anumite momente, îţi promiţi că e ultima oara când faci nebunia asta… Că eşti prea bătrân să mai străbaţi Europa. Însă ajungi, imediat ce se termină pelerinajul, să îţi dai seama că vei număra lunile până la următoarea întâlnire.

Taize-ul nu este ceva ce se uită. Îmbinarea de pelerinaj şi excursie, şansa de a cunoaşte locuri şi oameni noi, de a cutreiera Europa rămâne un dar ce nu ar trebui ratat. Revelionul în alte ţări, cu alte tradiţii, rămâne mereu o provocare şi o bucurie, înmănunchiată în dorinţa şi mândria de a-ţi (re)prezenta şi tu ţara cu succes, stârnind interes şi, poate, tentând pe viitorii turişti, pe care vara îi vedem cu rucsacele în spate pe străzile Burgului nostru.

Anul acest, aventura continuă: Polonia. Sunt sigură că va rămâne o întâlnire memorabilă, mai ales că Polonia – o spun în cunoştinţă de cauză! – este o ţară fascinantă şi nespus de frumoasă. Renăscută glorios din propria cenuşă…

Marea diferenţă faţă de excursiile din anii precedenţi (exceptând pe cea din Belgia) este că acum avem un autocar ce pleacă din Sibiu şi organizare locală (înainte, trebuia să ne „lipim” de grupurile din Braşov, pentru că nimeni nu se ocupa de asta la noi). Prin efortul Ilenei Zepa, Sibiul are acum propriul autocar şi propriul traseu, cu opriri în Praga, Berlin, Poznan, Varşovia şi Budapesta.

Vă provoc, deci, dragi sibieni la o aventură pe care garantez că nu o veţi uita uşor!

Noiembrie 21, 2009

Schimb de carti Sibiu – Capitolul VII

Filed under: Schimb de carti — domnitaralu @ 11:57 am
Tags: , , , ,

Dragi prieteni,

„Schimb de carti” Sibiu revine! Duminica, 22.11.2009, de la ora 16,30, ne vom intalni pentru a 7-a oara, tot in clubul „Maya” din Sibiu, pe str. G. Cosbuc nr. 2.

Avem si de aceasta data carti interesante, invitati surpriza si o multime de povesti, asa ca va asteptam cu drag 🙂

 

Blog la WordPress.com.