Domnita’s Weblog

Martie 22, 2010

ION POP – CRITIC AL GENERAŢIEI ’80. ECHINOXISM VS. LUNEDISM

Premiul III la Colocviul Naţional de Literatură Română Contemporană, Braşov 18-19 martie 2010

În peisajul criticii româneşti actuale, Ion Pop s-a impus drept unul dintre cei mai profunzi şi mai pertinenţi comentatori ai poeziei noastre moderne: rafinamentul şi noutatea interpretărilor, tăietura precisă a frazei şi, nu în ultimul rând, urbanitatea dicţiunii i-au adus autorului Transcrierilor numeroase elogii din partea colegilor de breaslă. Dar, dincolo de meritele cunoscute şi recunoscute ale activităţii sale critice, persistă încă şi o serie de reproşuri care i-au fost aduse lui Ion Pop de către unii recenzenţi ai volumelor sale. Printre reproşurile cele mai importante se numără şi acela de netranşare netă a valorilor, ba chiar de favorizare a poeţilor din jurul revistei „Echinox”, în dauna celorlalţi optzecişti şi, mai ales, a lunediştilor.

În lucrarea de faţă, vom căuta să identificăm şi să problematizăm îndeosebi aceste imputări cu privire la presupusa atitudine paternalist-părtinitoare adoptată de critic faţă de poeţii din jurul grupării clujene. Pentru aceasta, vom porni de la câteva din cronicile prilejuite de volumele sale apărute sau reeditate în ultimul deceniu şi ne vom opri cu precădere la recenzenţii care văd în demersurile criticului un lobby în favoarea poeţilor echinoxişti. Vom încerca, în acelaşi timp, să explicăm acest mod de înţelegere a criticii sale şi să descoperim în ce măsură astfel de reproşuri stau în picioare în raport cu ansamblul operei lui Ion Pop.

1. Criticul în faţa criticilor

Un reproş de o virulenţă nejustificată i-a adus lui Ion Pop C. Rogozanu, într-o cronică intitulată Biata mea cuminţenie[1] şi publicată în „România literară” în iulie 2002. Pe lângă unele scăpări destul de îngrijorătoare (primul volum de poezie şi, totodată, debutul editorial al lui Ion Pop a fost Propunere pentru o fântână, publicat în 1966, şi nu Biata mea cuminţenie, apărut abia în 1969), recenzentul îi aduce autorului volumului Viaţă şi texte unele obiecţii pe care el însuşi le consideră cam necritice, fără ca acest lucru să îl împiedice, totuşi, să le avanseze: Sunt câteva elemente care irită, care subminează lectura. În primul rând, sunt prea mulţi poeţi ardeleni… – un reproş cam „necritic”, dar cu adevărat deranjant. De altfel, se observă în fiecare rînd un spirit de „zonă”, tipic ardelenesc.

Rezerve cu privire la atitudinea protecţionistă a criticului faţă de poeţii revistei „Echinox” a exprimat şi Al. Cistelecan în cronica Marea defilare echinoxistă[2], apărută în revista „Cultura” în ianuarie 2009. Acolo, cronicarul vorbeşte despre o datorie morală a criticului de a publica o sinteză a poeziei echinoxiste, remarcând că motivul apariţiei volumului din 2008 a fost dictat de stricte comandamente patern(alist)e. Al. Cistelecan adânceşte discret ideea amintind cititorului că Ion Pop a creat „Echinox“-ul; el se confundă cu gruparea şi revista mai mult decât oricare alt lider de grupare; mai mult chiar decât E. Lovinescu cu „Sburătorul“. La nevoie, nu e deloc greşit să se spună că Ion Pop e „Echinox“-ul – şi invers. Menţionarea legăturii respective, întărită prin exemple, pare doar a reconstitui devenirea istorică a cenaclului şi a revistei, însă ea pregăteşte, de fapt, terenul pentru reproşul favoritismelor. Scrierile criticului despre poezia echinoxistă au fost marcate, după Cistelecan, de o comprehensiune discret militantă; în plus, Ion Pop încearcă să întoarcă în pozitiv lipsurile grupării ajungând chiar să deprecieze grupările implicit, de nu explicit concurente echinoxiştilor lui, dintre care cea mai importantă este Cenaclul de Luni pentru care, crede cronicarul, echinoxiştii au cultivat o rivalitate poate chiar obsesivă. Interesantă e şi catalogarea volumului ca o argumentaţie pro-echinoxistă deşi, fiind vorba despre o radiografie a fenomenului care a marcat cel puţin literatura clujeană vreme de mai multe decenii, acest lucru pare de la sine înţeles, de vreme ce ar fi greu să ne imaginăm cum ar fi arătat această radiografie dintr-o perspectivă „contra-” sau „anti-echinoxistă”. Citind printre rândurile ce urmează acestei catalogări, găsim şi un al doilea scop al apariţiei acestei cărţi (pe lângă datoria morală deja menţionată): Echinoxiştii jelesc, în general, proasta receptare şi valorizare de care au parte, astfel încât „părintele grupării” sau „gruparea însăşi” au ieşit la atac asumându-şi încă din introducere un subton oarecum revendicativ, pledând pentru o reajustare a poziţiilor în planul general al poeziei româneşti şi cerând, implicit, pentru „Echinox“, un loc mai onorabil. Un astfel de scop este contrazis, însă, de chiar autorul lucrării care subliniază, parafrazându-l pe Nichita Stănescu, faptul că multe dintre rândurile sale apar după ce cuvintele lor şi-au urmat singure destinul[3] (ne întrebăm, în acest caz, pentru ce ar mai fi nevoie de intervenţia lui în acest destin deja produs), având speranţa că în respectivele secvenţe se va fi imprimat măcar ceva din timbrul individualizat al fiecărei voci auzite şi ascultate. Al. Cistelecan îşi continuă argumentarea arătând că subordonarea sau asimilarea grupării „Echinox” nu este câtuşi de puţin pe placul lui Ion Pop, care s-ar vedea astfel pus în postura unui Don Quijote dezamăgit şi dezamăgitor ce urmăreşte cu privirea părintească această transformare cu care încearcă să se lupte în mod eroic şi nostalgic, fără şanse de câştig, însă, prin însăşi metoda de luptă aleasă.

La o lectură atentă a acestor cronici, cititorul va observa cu uimire că reproşurile ce i se aduc criticului sunt, mai ales în cazul lui Rogozanu, cu totul neargumentate. A sta să numeri câţi poeţi din fiecare zonă sunt reprezentaţi într-un volum de critică pare oricui un demers inutil şi hilar. Iar argumentul spiritului zonal ce răzbate în mod deranjant din rândurile criticii lui Ion Pop nu este de luat în seamă tocmai prin faptul că autorul cronicii nu îl poate argumenta, ci doar îl lansează, aşteptând de la cititorii cuminţi şi creduli să şi-l asume.

În ceea ce-l priveşte pe Al. Cistelecan, lucrurile stau puţin diferit. Deşi argumentele sale par logice şi coerent construite, el pleacă de la o premisă greşită, de la un parti-pris regionalist care, într-un domeniu ca cel al literaturii, unde lucrurile pot şi trebuie să fie demonstrate, nu îşi are locul. Deducţia lui Cistelecan ar fi că dacă Ion Pop a fost liderul Echinoxului, atunci musai că îi şi avantajează pe echinoxişti. Argumentele lui sunt susţinute de date istorice şi regionale (nimeni nu poate nega implicarea lui Ion Pop, ca lider al grupului, în mişcarea „Echinox”), însă ele se bazează doar pe o suspiciune conjuncturală.

Dacă o anumită afinitate a lui Ion Pop pentru poeţii grupării „Echinox” nu poate fi negată, nu e deloc sigur că rădăcinile acesteia ar proveni dintr-o simplă apropiere geografică sau instituţională. Ne propunem în continuare să facem o investigaţie structurală a operei sale, în căutarea acelor motive care ar putea explica, într-adevăr, afinitatea criticului cu poezia grupării „Echinox”. Am ales ca punct de plecare al demonstraţiei poezia generaţiei ’80 pentru că ea prezintă, dintre generaţiile postbelice, cea mai mare diversitate a formulelor şi, deci, cel mai bogat material de analiză. Prin urmărirea atitudinii criticului faţă de scriitorii echinoxişti şi lunedişti, vom încerca să demonstrăm că adevărata problemă nu este pe care dintre cele două grupări le preferă – acest lucru depinzând nu numai de formulă, ci şi de valoarea individuală a poeţilor. Mai interesant ar fi să căutăm a ne întreba de ce anume Ion Pop acreditează un anume scriitor sau volum, care sunt resorturile care trezesc în critic atitudini de simpatie şi în ce măsură pot fi ele generalizate la o structură dătătoare de normă în cazul operei criticului.

2. Ion Pop – critic al echinoxismului. „Cazurile” Ion Mureşan şi Marta Petreu

În prefaţa la volumul Viaţă şi texte[4],      Ion Pop mărturiseşte că a scrie despre alţii implică, în mare măsură, şi a scrie despre tine însuţi: paginile adunate între coperţile prezentului volum alătură secvenţe ale acestei confruntări dintre viaţă şi texte (…) poate cu dorinţa, nu tocmai secretă, de a spune ceva, printre rândurile altora, şi despre sine şi lumea sa. Se ştie, de pildă – sau, cel puţin, asta o spun majoritatea comentatorilor – că Ion Pop practică o poezie de factură neo-modernistă, aflată în bună măsură în descendenţă blagiană. Astfel, nu ar fi exagerat să putem vorbi despre o anumită structură sufletească a poetului, despre o sensibilitate care să-i determine deopotrivă şi modul de receptare critică. Ca orice critic „de identificare”, el se proiectează mereu în alţii, dar, în acelaşi timp, în rândurile altora se caută pe sine, astfel încât e normal să prefere poezia care se apropie mai mult de felul său de a fi. Dar, pentru a evidenţia acest lucru, vom urmări, mai întâi, două articole critice – unul despre Ion Mureşan şi al doilea despre Marta Petreu, ambii membri ai grupării echinoxiste, practicând însă formule poetice diferite.

Din capul locului, Ion Pop îl încadrează pe Ion Mureşan[5] printre poeţii actuali cei mai preţuiţi. De altfel, comentariul criticului este unul marcat de simpatia care se manifestă mai ales faţă de vehemenţa angajării în existenţial, într-un demers de maximă tensiune a identificării dintre scris şi o trăire paroxistică, împinsă până la halucinaţie, a realului. La baza liricii lui Ion Mureşan ar sta mărturisirea, devenită slogan, conform căreia poetul nu are decât o singură prejudecată – realitatea, fapt pe care criticul îl asociază unei energii de neîndiguit a unei subiectivităţi ce nu se mai vrea controlată de recea raţiune conformistă. Astfel, ne arată Ion Pop, poetul pleacă la război împotriva conştiinţei, căreia îi dă o replică spectacular-sfidătoare. În acelaşi timp, prin sloganul său, poetul s-a ştiut încă de la început izgonit din poezie, însă doar, subliniază criticul, din poezia distant-contemplativă, construită cu un fel de pedanterie sterilă (însăşi descrierea acestui tip de poezie ne arată atitudinea criticului faţă de ea – aici, orice alte cuvinte sunt de prisos).

Ion Pop remarcă şi accentuează continuitatea oferită de poet imaginii saltimbancului din tradiţia modernistă, devenit acum un nebun (…) care dă momentelor sfidării o notă de coşmar provocat, cu intensităţi, devieri şi tulburări expresioniste ale liniei şi culorii. De asemenea, criticul evidenţiază trimiterile ce se pot face între opera poetului şi estetica urâtului, precum readuce în amintirea cititorilor şi clasificările lui Gh. Perian, care apropia lirica lui Mureşan de ezoterism şi oracular, sugerând „sensibilitatea metafizică a poetului”.

Poezia lui Mureşan este, după Ion Pop, o expresie a unei agresivităţi extreme, a unei explozii de vitalitate obscură, vindicativă şi vindecătoare, care iese din stereotipiile sentimetal-desuete dând cale liberă mişcărilor de adâncime, autentice în energia lor haotică. Cu acest prilej, criticul se lansează într-o comparaţie insolită (cel puţin în raport cu stilul „cuminte” care i se atribuie în mod curent), spunând că Ion Mureşan dispune ca puţini confraţi de generaţie de o mare, tulburătoare forţă de expresie. Tocmai de aceea, Ion Pop amendează subtil etichetarea poetului drept neo-expresionist, afirmând în replică: Şi ce dacă? – am putea răspunde simplu şi rapid, de vreme ce încadrarea, astăzi, într-o ramă stilistic-vizionară nu poate fi decât tipologică, neafectând câtuşi de puţin calitatea individuală, accentul personal al operei în cauză. Or, scrisul lui Ion Mureşan are tot ce-i trebuie pentru a nu fi confundat cu altele, iar peste forţa de expresie a limbajului său poetic trece numai cel ce nu vrea, dinadins, să o înregistreze.

În legătură cu Marta Petreu[6], primul lucru pe care criticul îl remarcă este energia „nervoasă”, tranşantă a expresiei, de vreme ce unele poeme sunt propuneri aşezate sub accentul unei clare fermităţi a voinţei de expresie sinceră de sine, lăsată deschisă într-un orizont tensional. Poezia ei trăieşte, dincolo de metaforele care nu lipseau totuşi, mai ales din energia notaţiei precise şi ferme a stărilor şi asocierea cu un limbaj conceptual marcând luciditatea controlului asupra lor prin nişte „dioptrii severe”. Discursul poetei este unul situat în plin real, pigmentat de orgoliul feminin. De aceea, vorbind despre scopul constant din volumele Martei Petreu, Ion Pop arată că acestea vor fi dominate în mare măsură de voinţa de instaurare (restaurare) a unei demnităţi a eului frustrat, îngrădit de convenţii şi legi, printr-o retorică specifică, orientată în dublu sens: către un „public” (…) şi către sinele proiectat narcisiac într-o oglindă. În această perspectivă dublă, ne spune criticul, fiinţa se construieşte într-un mod inevitabil tensionat, incomod deopotrivă pentru sine şi „spectatori”.

De remarcat în volumul de debut este şi puternica armătură programatică a poeziei. Spontaneitatea poeziei este sever controlată, (…) corectată de un „trebuie” cugetat, care, ne sugerează criticul, nu ajută deloc pretenţiilor de autenticitate postulate. Astfel încât impresia generală rămâne aceea a unei permanente, acute confruntări, de controlare şi autocontrol al realului şi propriei subiectivităţi gânditoare. În unele poezii se simt accente de prea apăsat manifest. Din acest motiv, sintetizându-şi gândurile despre primul volum, Ion Pop ni-l prezintă ca nefiind lipsit de cutezanţe metaforice, însă subjugat discursului tranşant, ce stă sub semnul lucidităţii neconcesive. O anume ironie a criticului se desprinde şi din articolul despre cel de-al doilea volum al Martei Petreu, unde Ion Pop arată că citatele pe aceeaşi temă cu variaţiuni ar putea continua, volumul structurându-se ca un şir de operaţii chirurgicale mereu reluate, ce trădează destulă pasiune cvasimasochistă. Totuşi, o evoluţie în scrierea poeziilor se poate observa de la un volum la altul, căci cel de-al doilea conţine un discurs liric mai asumat personal, accentele confesive fiind mult mai puternice decât la debut, de unde şi atenuarea acelui pragmatism cam abstract pe alocuri.

Prin urmare, deşi ambii au fost membri ai grupării „Echinox”, Ion Pop îi tratează pe cei doi poeţi în mod diferit. Recunoscându-le meritele amândurora, nu se poate trece, totuşi, cu vederea tonul plin de simpatie folosit în comentarea poeziilor lui Ion Mureşan, în timp ce atitudinea faţă de poezia Martei Petreu rămâne una distantă. Realul prea adâncit în poezia celei din urmă nu trezeşte în critic aceeaşi deschidere sufletească precum energiile vitaliste din poezia lui Ion Mureşan, astfel încât putem observa cu uşurinţă, deocamdată, că Ion Pop operează disocieri semnificative nu doar între grupările optzecismului, ci în cadrul aceleiaşi grupări, în funcţie de grila sa implicită de valorizare.

3.Ion Pop–critic al lunedismului.„Cazurile” Mircea Cărtărescu şi Alexandru Muşina

Fenomenul semnalat mai sus se confirmă şi în tratamentul pe care criticul îl aplică lunediştilor. Astfel, vorbind despre Mircea Cărtărescu[7], criticul remarcă încă de la început faptul că poetul este un vizionar, al cărui imaginar rămâne unul al abundenţei: belşug de obiecte şi evenimente, de gesturi şi stări, antrenând o imensă masă verbală, niciodată satisfăcută, parcă, de cât poate cuprinde, numi, mobiliza în discursul mereu avid. Poezia lui Mircea Cărtărescu este una a feeriei moderne, momentanul fiind folosit aici doar ca rampă de lansare pentru o fantezie de extremă mobilitate, în care priza imediată la real (fie şi cel mai banal şi mai prozaic) face casă bună cu memoria culturală. În acelaşi timp, această lirică dă drepturi unui dinamism absolut al spiritului în perpetuă stare de inventivitate, de viziune caleidoscopică, (…) „integralistă” a feericului citadin. În bogăţia aceasta de forme, criticul găseşte totuşi prilej pentru anumite reţineri care vizează tocmai îndepărtarea poetului de spaţiul poeziei „vii” şi, implicit, apropierea sa de prozaicul postmodern: Ba tânărul poet îşi făcuse chiar un program din absorbţia (…) datului imediat, recunoscându-l, „realist”, ca singurul apt să autentifice discursul liric. Dacă nu singura valabilă, era, totuşi, o perspectivă posibilă. Din afirmaţiile criticului reiese, după cum vom vedea, că vizionarismul lui Cărtărescu este unul cert, în ciuda faptului că poetul pare să nu fi ales cea mai bună variantă de canalizare a lui (în banalitatea imediată): Se înţelege însă că, repudiind „miturile”, poezia aceasta nu putea totuşi să nu-şi construiască propriul spaţiu imaginar, în care referentul cotidian, cu precizia lui „prozaică” (aici, o geografie bucureşteană transcrisă în elementele sale cele mai la îndemână) îşi apropriază întreaga energie vizionară, investită de alţi poeţi, deloc blamabili pentru aceasta, în lumea simbolurilor sau ideilor generale. Dinamismul eului liric nu este sufocat de peisajele anoste al vieţii de zi cu zi, ci el reuşeşte să le imprime de vitalitatea sa, dându-le uneori contururi halucinante. Încordarea din poezii duce la o celebrare ca şi imnică a lumii, asumate ca totalitate recuperată.

În poemele de început ale lui Cărtărescu se vede că febra vizionară agită o subiectivitate grav frustrată, obligată să improvizeze nimburi peste un univers în fond rezidual, de strasuri şi surogate, pe care o necesitate de urgenţă a comunicării / comuniunii şi-o adjudecă provizoriu (…) în absenţa durabilului şi autenticului. Tot astfel, în actele poetului se recunoaşte o aspiraţie (…) spre simplitate şi calm existenţial, chemate să estompeze incomoditatea relaţiei cu o lume pusă ironic sub semnul „măreţiei kitschului”. Lucrul care, în viziunea lui Ion Pop, i se poate reproşa autorului Levantului este, în schimb, apăsarea excesivă (…) pe pedala parodică şi o anume complezenţă faţă de „kitschul” deja suficient demascat în volumul anterior. Tocmai de aceea, Ion Pop îşi încheie articolul printr-o nouă subliniere apăsată a puterii vizionare a lui Mircea Cărtărescu şi – mai ales – prin speranţa că devenirea sa ulterioară va fi una care să dezvolte latura neliniştit-vizionară a poeziei, îmbogăţindu-i substanţa confesiv-reflexivă.

Balanţa dintre vizionarism şi prozaism se înclină altfel în lirica lui Alexandru Muşina[8]. Vorbind despre producţia de început a poetului, Ion Pop arată că poetul manevrează (…) cu o ascuţită inteligenţă nişte „mecanisme” şi observă, cu o acidă ironie, „funcţionările” clişeelor de limbaj. De pildă, limbajul din Lecţiile deschise este unul voit prozaic, citadin, mimând vorbirea comună. Mai mult, în poemul Budila Expres criticul găseşte dovada incontestabilă a schimbării peisajului poeziei optzeciste, dat fiind că aici se întrevede conştiinţa „căderii” în trist-autentica realitate cotidiană, într-o lume demitizată, în care marile referinţe simbolice au devenit, în mod silnic, desuete. Poezia lui Muşina este imprimată de burlesc şi grotesc, care accentuează mizeria şi surogatul aventurilor cotidiene. Tonul criticului pare a fi, totuşi, unul pur constatativ atunci când afirmă că, în versurile poetului braşovean, viaţa imediată este demistificată într-un discurs de arlechin contemporan, asociind gesticulaţia ludic-caricaturală cu sugestia unor stări elegiace, evocatoare de libertăţi şi cutezanţe pierdute. Cu toate acestea, descrierile anterioare maschează, de fapt, nişte rezerve consistente, care vor ieşi la suprafaţă atunci când, survolând primele trei volume semnate de Alexandru Muşina, Ion Pop ajunge să spună că, alături de Budila Express, Alexia este tot ce a scris mai bun poetul până la acest moment, ceea ce atestă limitele aderenţei criticului la acest gen de poezie.

Prin urmare, deşi nu îi refuză atributul talentului, atitudinea criticului faţă de teoreticianul „noului antropocentrism” rămâne destul de puţin empatică. Comentariul lui Ion Pop cartografiază, desigur, nervurile imaginaţiei poetului, însă fără complicitatea ce caracterizează articolele scrise despre Ion Mureşan sau Mircea Cărtărescu.

4. Concluzii

Ion Pop nu are, aşadar, pentru gruparea „Echinox” o afinitate conjuncturală, ci la baza ei stă, de fapt, deschiderea criticului către un anume tip de poezie (reflexivă şi cu irizări metafizice) pe care el însuşi îl practică. De altfel, Paul Cernat a punctat cu îndreptăţire în cronica sa la Vocile poeziei[9] că Ion Pop este un critic care privilegiază mai ales continuitatea, şi nu ruptura cu tradiţia. Iar, din acest punct de vedere, nu putem să nu remarcăm că turnura către prozaism a poeziei optzeciste s-a manifestat mult mai pronunţat în cadrul Cenaclului de Luni decât în cadrul „Echinox”-ului, ceea ce explică predilecţia criticului către gruparea din urmă, de care îl leagă un mai pronunţat sentiment de solidaritate creatoare. Că această solidaritate nu este – repetăm – una de ordin instituţional, ci de natură pur literară o dovedeşte, înainte de toate, faptul că Ion Pop preferă net un lunedist cu veleităţi metafizice (Mircea Cărtărescu) unui echinoxist înclinat spre biografism şi tranzitivitate (Marta Petreu).

Totuşi, predilecţia respectivă nu se transformă, la Ion Pop, în exclusivism. Monograful lui Ilarie Voronca rămâne mai departe adeptul unui pluralism deschis, în principiu, către orice formulă şi rareori întâlnit în critica noastră postbelică. Însă această deschidere programatică doar atenuează şi nu anulează niciodată deplin tipul de receptivitate proprie poetului-critic. Or, sub acest raport, modul în care Ion Pop abordează tandemul echinoxism-lunedism este întrucâtva similar manierei de a concepe raportul dintre modernism şi avangardă. Fiind, în momentul de faţă, cel mai credibil cercetător al avangardei româneşti, Ion Pop rămâne, totuşi, ca structură psihică şi estetică, un nostalgic al modernismului, al unei plenitudini a lumii şi a discursului, pe care, după cum a observat unul dintre comentatorii săi[10], tinde să o transfere uneori inclusiv în comentarea textelor avangardiste. Desigur că, în ultimă instanţă, aceste lucruri nu reprezintă carenţă, ci doar o fatalitate inerentă oricărui act de cunoaştere şi, implicit, oricărui act critic. În definitiv, un critic a fost acela care ne-a învăţat că nu vom putea ieşi niciodată din noi înşine.


[1] C. Rogozanu, Biata mea cuminţenie, în: România literară, nr. 28, 17.07.2002-23.07.2002

[2] Al. Cistelecan, Marea defilare echinoxistă, în: Cultura, nr. 3 / 22 ianuarie 2009;

[3] Ion Pop, Echinox. Vocile poeziei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2008, p. 16;

[4] Ion Pop, Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001;

[5] Ion Pop, Echinox. Vocile poeziei, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2008, p. 249-258;

[6] Idem, p. 235-248;

[7] Idem, p. 164-169.

[8] Idem, p. 196-206.

[9] Paul Cernat, Metamorfozele echinoxismului, în: Revista 22, nr. 1022, Anul XX, 06-12 octombrie 2009;

[10] Andrei Terian, Ce ne facem cu avangarda?, în Cultura, serie nouă, anul III, nr. 90 (142), 27 septembrie 2007, p. 10

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: