Domnita’s Weblog

Noiembrie 28, 2010

Numele trandafirului sau Calea spre modernitate in Evul Mediu

Filed under: Books — domnitaralu @ 12:46 am
Tags: , ,

În ziua de azi, e suficient numele lui Umberto Eco pentru a stârni curiozitatea (sau ruşinea, cum a fost cazul meu) cititorului şi pentru a-l determina să se îndrepte măcar spre una din scrierile acestuia. Astfel, pentru a fi în pas cu lumea şi pentru a nu-mi face diploma de licenţă în Litere de râs, mi-am făcut curaj şi am deschis şi eu Numele trandafirului, fără a şti că asta mă va costa nopţi de nesomn şi zile de anulare a propriei mele persoane în favoarea unor călugări catolici aflaţi în căutarea adevărului ce îi va conduce spre modernitate în mijlocul Evului Mediu.

Nu am crezut că în secolul nostru se mai poate scrie făcând abstracţie de tehnologia care ne-a acaparat cu totul trăirile şi, mai mult decât atât, n-aş fi crezut că aş putea uita de mine într-o carte scrisă nu foarte de demult, dar care tratează o temă la secole distanţă… şi nu în viitor.

Viaţa călugărilor dintr-o abaţie italiană din secolul al XIV-lea oferă cadrul de desfăşurare a evenimentelor şi, adeseori, auzind de la unii şi de la alţii tema care se asunde între copertele acestei cărţi simţeam un adânc regret pentru irosirea unui asemenea titlu pe o temă nevrednică de el. Acestea fiind premisele lecturii mele, nu mică mi-a fost mirarea să păşesc, încă de la primele pagini, într-o lume cu totul fascinantă, încărcată de mistere şi de înţelepciune, în care filozofia se împleteşte cu teologia, socialul cu istoricul, formând o ghirlandă de trandafiri ce se caţără în jurul marelui Edificiu al mănăstirii ce adăposteşte biblioteca-labirint purtătoare a unor taine de nedezlegat şi de nepătruns.

Fiind însărcinat din partea Împăratului să organizeze o întâlnire între reprezentanţii călugăraşilor dornici de sărăcie în cadrul Bisricii şi reprezentanţii ereticului Papă Ioan de la Avignon, Guglielmo pătrunde în abaţie, însoţit de tânărul său discipol, Adso – unul din naratorii întâmplărilor – unde se va lăsa prins în evenimente ce vor contribui la o formare a celui ce era deja format şi însărcinat, mai departe, să formeze.

Încă de la început, cititorul este descumpănit de mintea sclipitoare a învăţatului Guglielmo, care citeşte semnele naturii, învăţându-l pe ucenicul său să cerceteze, să caute, să cucerească ceea ce pare de nepătruns. Ca fost inchizitor – statut la care a renunţat din cauza neîncrederii venite dintr-o prea bună cunoaştere a psihicului uman şi a reacţiilor sale în faţa torturii, care îl va determina nu doar să mărturisească ceea ce a făcut, ci tot ceea ce crede că ai săi călăi şi-ar dori ca el să fi făcut –, Guglielmo este rugat să investigheze moartea unui tânăr şi chipeş călugăr, moarte ce se dovedeşte a fi doar începutul unui întreg lanţ de crime măiestrit orechstrate pe profeţiile Apocalipsei.

Pătrunderea în Bibliotecă, înţeleasă ca unic mod de descoperire a Adevărului, înseamnă, în acelaşi timp, păşirea protagoniştilor într-o luptă a raţiunii împotriva superstiţiei, a gândirii împotriva dogmelor şi, de asemenea, o ieşire a lor din lumea închistată a Evului Mediu şi pătrunderea într-o dimensiune a gândirii ce ar face cinste oricăruia dintre contemporanii noştri.

Eşecul întâlnirii programate, înmulţirea crimelor şi, în final, arderea sfâşietoare a bogăţiilor de cărţi ce prea multă vreme au fost ţinute departe de mintea dornică de cunoaştere, alături de gustarea dragostei trupeşti de către novicele Adso şi experimentarea neputinţei salvării persoanei iubite de la o nedreaptă moarte fierbinte – pe rug – sunt tot atâtea pietre de hotar în dezvoltarea celor două personaje, astfel încât romanul politic, social, religios se dovedeşte a fi şi un minunat Bildungsroman cu atât mai inedit cu cât una dintre persoanele ce îşi cunosc, în el, dezvoltarea, apăruse încă de la început ca o persoană completă, deplin şi armonios dezvoltată.

Înţelegerea că o carte nu îşi poate îndeplini rolul în afara unor ochi pătrunzători care să o citească şi citirea unei cărţi prin citirea celor scrise înainte şi după ea, într-o împletire de înţelepciune, aduce cititorul în faţa unei reevaluări a actului lecturii şi pe cei doi protagonişti în faţa unui mod nou şi cu totul modern – pentru vremea aceea – de a privi viaţa.

Ineditul amestecului de naratori – Adso, mai întâi, apoi cel care i-a transcris opera şi, în final, naratorul ce nu a apucat să traducă decât nişte frânturi înainte de a pierde manuscrisul – precum şi umorul unic al britanicilor transpus într-o Italie măcinată de conflicte de putere ascunse sub vălul pioşeniei fac din acest roman o adevărată enciclopedie ce îi trimite, prin numeroasele-i citate latineşti netraduse, pe curajoşii ce nu se lasă mulţumiţi de superificiale lecturi, spre manuale de istorie şi cărţi de latină, satisfăcând, însă, în acelaşi timp, şi gustul uşor al celor dornici de romane poliţiste, chiar dintr-o vreme în care poliţia, ca atare, nu exista.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: