Domnita’s Weblog

Noiembrie 7, 2011

Amintirile verii noastre…

Filed under: amintiri,Muzica — domnitaralu @ 12:18 am
Tags: , , ,

Daca nimic nu m-a putut readuce pe blogul meu atat de multa vreme, iata ca a reusit o minune de fetita.

Prima data, am ascultat-o pe ipod, acasa la mine, cand doi dintre prietenii mei dragi au descoperit o alta interpretare a unei melodii ce-mi place mult, A fost odata… Era prima oara cand ma intalneam cu Ioana.

A doua amintire legata de ea e invaluita in bucuria molesitoare a reintalnirii cu marea, a haiduciei unei nopti de condus, a redescoperirii valurilor. Cat am adormit noi, cei mai obositii, nitel pe plaja, unul dintre gascari a observat un grup mare de karastisti, de care ne-a povestit cu incantare. Seara – prima seara la mare -, la una din terasele ceva mai elegante ale statiunii, am dat de karaoke si de o copilita mica, venita cu grupul de karatisti, care urma sa cante. La masa noastra, au inceput afirmatiile stinghere „Parca ar fi Ioana…”. Si da, era Ioana. Imi pare si acum rau ca nu am stat mai mult, ca nu au cantat toate persoanele care ar fi trebuit sa cante :P, ca ne-am lasat prea usor biruiti de oboseala zilei. Oricum, revenind acasa, speram sa gasesc melodia. Si am gasit-o. O fetita pe care o admir si o melodie care ma transpune cu totul inapoi intr-una din cele mai frumoase veri ale vietii mele…

O parte din grupul kyokushinilor

Ascultand-o pe Ioana, obositi...

O „inchin” deci cu drag „familiei” mele din acea seara de august si tuturor acelora care din binecuvantate pricini nu au putut fi atunci cu noi acolo.

P.S. It’s good to be back in business! 😀

P.P.S. Maria vrea sa pun o poza si cu ea :)) Doar si ea a fost cu noi la mare…

P.P.S.S. Nu am gasit nicio poza cu ea demna de a fi postata :))

 

Anunțuri

Octombrie 28, 2010

Fara pofta de mancare…

Filed under: Bantuieli — domnitaralu @ 4:43 pm
Tags: , ,

– Te rog.

– Ce dai in schimb?

– Ce vrei?

– O portie dubla de cartofi prajiti, cu ketchup. De la „Big Mamma”.

…Unde esti?

Octombrie 23, 2010

Ahhhhhhhh

Filed under: amintiri — domnitaralu @ 1:16 pm
Tags: , ,

Faceam curat, am gasit un caiet in care am copiat toate mesajele pe care le-am primit in primii ani de facultate de la Alex. Stiam ca trebuie sa fie undeva caietul, dar, daca as fi stiut ca e cel pe care il tin in mana, l-as fi aruncat in fundul dulapului fara a indrazni sa-l deschid.

Am tot promis, mi-am tot promis ca scriu despre el. Nu pot, inca. Mi se rupe sufletul. Si asa n-as fi vrut sa vad mesajele acelea.

Offff…

Octombrie 13, 2010

A doua parte a minunatei saptamani

Filed under: amintiri — domnitaralu @ 11:04 pm
Tags: , , , , ,

Intr-o clipa de ragaz, dupa inca doua zile minunate, imi gasesc in sfarsit timpul sa raspund la provocarea Ilenei si sa va povestesc si despre a doua parte a saptamanii trecute.

Joi dimineata a inceput Targul de Carte de la Sibiu la care, pentru prima data, nu am participat in calitate de ajutor de organizator, ci de „reprezentant editura”, hihi. Zilele au fost pline, dar frumoase si, cu toate lipsa de modestie, eu chiar cred ca editura Agnos a stralucit :-D.

Am cunoscut oameni noi, dintre care Florian Bichir m-a impresionat cel mai mult. Mi s-a parut genul de persoana pe care nu ti-ai dori-o dusman, dar care, odată ce i-ai castigat prietenia, face orice pentru prietenul sau. Alaturi de Florian Bichir s-a aflat si Radu Aldulescu (despre a carui „Amantul colivaresei” am pregatit un seminar la domnul Terian prin primavara), caruia nu am apucat sa ii cer un autograf (nici ca am cartile sale prin casa – deocamdata!), dar a carui prezenta a fost foarte placuta.

Am cunoscut-o si pe Manuela Golescu, actrita in Bucuresti, a carei jovialitate ne-a incantat seara si ne-a adus zambete mari pe fata.

Cunostinte noi sau prieteni vechi, m-a bucurat mult  o tigara fumata pe ascuns, cu povesti duioase despre oameni puternici, razbatatori in viata…

Alte persoane care mi-au facut zilele frumoase au fost Sorin de la Oaste (caruia nu pot sa-i multumesc indeajuns pentru ca a tinut un ochi si pe standul nostru cand mi-am mai luat cate o pauza), Luci si Dana, organizatorii, pe care i-am regasit la fel de calzi, de voiosi si de prieteni, parintele Necula, cu a sa sotiala, caldura si voie buna, Tavi cu ale sale geniale bancuri, Ile cu prietenia ei neclintita si cu burtica ei pe zi ce trece tot mai frumoasa, hihi. Romeo, cu increderea lui in capacitatile mele de „ambasadoare Agnos„. Pe Klaus nu-l mai numar aici – el a fost oricum bucuria intregii saptamani.

Revenind la provocarea Ilenei, marturisesc ca nu am putut ramane la petrecerea surpriza in cinstea lui Adi din cauza… unei emisiuni de 20 de minute la TV Eveniment :-)). Prezentatorul era ingrijorat sa nu ma supar ca nu voi aparea pe ecren, ci mi se va auzi doar vocea – asta dupa vreo zece ore de stat si pazit standul, dupa trei lansari consecutive si dupa o zi intreaga cu „mutra de protocol on”. Hehe, nici nu isi inchipuie ce bine mi-a picat fotoliul acela din culise, ferit de lumina orbitoare si pacea de a nu fi vazuta. Un gand, totusi, despre aceasta emisiune… Bietul moderator incerca sa imi faca munca usoara si se oprea tot la al doilea – al treilea cuvant „ca sa am timp sa traduc”. Dar vaaaaaaaaaaaaaaaaaai! E binestiut faptul ca structura unei propozitii nu va fi niciodata identica in doua limbi, ceea ce mi-a dat reale batai de cap – niciodata nu stiam ce vrea sa spuna, niciodata nu stiam ce va urma, astfel incat daca a auzit un vorbitor de germana traducerea mea dupa textul lui musai ca si-a pus mainile in cap :-)).

Ile zice sa mai spun de ce nu am pleca din „tarisorul nostru drag”. Pai, din acelasi motiv pentru care Klaus era gata-gata sa se converteasca la „romanism” sambata seara – pentru masa festiva organizata de Luci si inviorata de doi cantareti super, super, care au distrus in cateva ore toate argumentele mele adunate intr-o vara intreaga impotriva viitorilor socri pentru care nu vrem sa avem lautari la nunta. Am vazut, deci, ca „lautari” nu inseamna neaparat tigani care isi sprijina acordeonul de burta cat o zi de post (proasta comparatie, nu? 🙂 ), ceea ce nu ma face, totusi, sa renunt la ideile mele despre o nunta eleganta :-)). Oricum, seara a fost foarte placuta, Manuela a recitat frumos pentru toti, voia buna s-a revarsat in hohotiri de cantec, iar Ile al meu isi repromitea sa nu plece din tara si regreta ca nu poate topai mai mult.

Cat despre ultima provocare, cu privire la „oamenii care nu s-au schimbat in ultimul an”, marturisesc ca mi-a dat ceva batai de cap. Noroc ca Ileana e prietena mea si ca suntem pe aceeasi lungime de unda, desi recunosc ca aici a fost chiar mai diabolica decat mine. Din aceeasi rezerva, prefer sa nu numesc persoanele la care face ea referire, urmand sa inchei doar gandurile acestea cu o urare romaneasca: „traiasca adidasii albi!” 😀

Octombrie 11, 2010

Mini-turneul lui Klaus

Filed under: amintiri — domnitaralu @ 11:49 am
Tags: , ,

Dupa o saptamana absolut nebuna si minunata, m-am reintors in biroutul meu (in care, in sfarsit!, s-a dat drumul la caldura). Mi-e inima plina de evenimentele ultimei saptamani si ma trezesc zambind adanc, fericita de noile trairi, de vechile bucurii ale familiei de „calator(i) pe pamant romanesc…”

Totul a inceput duminica trecuta cand, la ora 15, trebuia sa il luam pe Klaus de pe Aeroportul Targu Mures. Am gonit (pentru ca, din nou, am plecat la timp 😀 ) stresati ca vom ajunge prea tarziu, iar stupoarea noastra la aflarea vestii ca avionul are nici mai mult nici mai putin de 180 de minute intarziere a fost cat se poate de mare. Atat de mare incat mi-a luat clipe intregi pana sa reusesc sa convertesc cele 180 de minute in ore si sa inteleg ca vor mai dura inca 3 ore pana sa ajunga Klaus… (ora 15.30 + 3 ore = 18.30, iar la 19.00 era deja programata prima conferinta, intr-o Biserica din Targu Mures). Noi ca noi, dar Klaus oricum avusese de stat inca vreo 5 ore in Budapesta, era plecat de la ora 4 dimineata de acasa, astfel incat a aterizat deja obosit, insa la fel de cald si de haios. Faptul ca de la Aeroport am „zburat” cu Skoda pana la Biserica, unde am apucat doar sa ne inchinam si sa luam microfoanele in mana inainte de a incepe nu l-a mai mirat pe Klaus, deja obisnuit cu stilul „stresant si balcanic” al conferintelor noastre.

Primirea in Targu Mures, in familia parintelui Maier, a fost una deosebit de calda si de prietenoasa, astfel incat familia Agnos s-a imbogatit cu noi prieteni.

Tot atunci, am hotarat ca plecarea spre Satu Mare sa fie a doua zi cat mai devreme, pe la 10.00, ca sa ajungem si la Penitenciarul din Satu Mare. Evident ca planurile noastre balcanice nu au niciun fel de suport real, astfel incat era aproape ora 12 cand incercam sa iesim din Targu Mures. Mai intai, goana, viteza, depasiri, apoi, brusc, luminarea „nici cu elicopterul n-am ajunge…”, linistirea si telefoane de replanificare a vorbirii de la inchisoare pentru a doua zi. Apoi, un drum linistit si placut, in care a condus fiecare dintre cei care aveau permis (zgarie-te pe ochi, Raluca!). Ajunsi in Satu Mare, un restaurant „budist” – „Lotus” – cu mancare buna si primirea calda, plina de dragoste venita din partea parintelui Stoia. Dupa mancare, vecernie si conferinta in subsolul Bisericii (iupiiii! Ce dor mi-era sa-mi fie frig 😀 ) si, din nou, o masa festiva organizata de parintele protopop. Marea surpriza, pentru care satmarenii imi vor ramane vesnic in suflet, a fost scrumiera din fata farfuriei mele si deschiderea plina de umor si de intelegere din partea tuturor in fata viciilor mele.

Paranteza, totusi. Reverendele (care la masa erau *5) au totusi un efect deloc benefic asupra fumului de tigara care a intrat tot cu hopuri in plamanii mei :-D.

A doua zi, „mini-conferinta” la inchisoare. Klaus s-a intrecut pe sine si a dovedit ca intr-adevar se simte bine printre cei marginalizati. In plus, am vazut una din nebuniile sale: la intrare, afis mare cu „fotografiatul interzis”. Klaus mi-a dovedit, inca o data, ca interzicerile nu au nicio putere asupra lui :-)).

Inca un drum „iute-iute-iute” sau, cum ar zice moldovenii ( :-D), „iuti-iuti-iuti” la Zalau, ca intarzieeeeeeeeeeeeeeem. Skoda face, insa, din vreme in vreme (a se citi: de fiecare data) minuni, astfel incat am ajuns la timp si ne-am aruncat asupra microfoanelor. Sala plina de tineri si remarca lui Klaus „na, ca acum nu ma mai pot plange ca tinerii stau departe de Biserica :))”, o zi de nastere si bucurie mare pentru noile cunostine. Incununarea serii – inca un drum serpentinos, pana la Cluj.

A doua zi, traducatoarea cu chef de… chef a primit un pahar de coniac cu cola (coniac vechi de zece ani, Danke Teo!), ceea ce a asigurat o atmosfera vesela tare pana la Alba Iulia, unde Doamne Doamne, cu a Sa ingeniozitate, ni l-a scos in cale pe pr. Jean, prieten drag pe care Klaus isi dorea sa-l vada. Cafele, povesti, cd-uri costelbusuiocene si, apoi, drumul spre Sibiu cu discutii interesante si alungatoare de somn kennethian, care isi cerea drepturile.

Ajunsi la destinatie, dezamagirea lui Klaus ca nu se va putea bucura de ruperea de oase din patul bunicului si apoi, binemeritata odihna (a se citi: vreo 3-4 ore de somn, ca incepe Targul de Carte…).

Concluzia turneului, pentru mine, cel putin, a fost ca mi-era dor sa fie obosita de oboseala aceasta, iar prezenta lui Klaus este cu adevarat binefacatoare. Trai pe vatrai!

 

Septembrie 30, 2010

Am (re)inviat… cred

Filed under: amintiri,Ganduri — domnitaralu @ 10:42 pm
Tags: , ,

A trecut mai bine de o jumatate de an de cand nu m-am mai ocupat de „bietul meu blog”… In ultima vreme, am simtit tot mai acut nevoia sa revin la el, sa redevin „activa” si pe aici.

Marturisesc ca, in plus, am citit, in ultimele zile, in disperare, un blog fascinant, al unui suflet tare frumos si colorat. Acela mi-a dat curaj sa redeschid paginile mele, sa ma adun macar putin si sa mai scriu si eu cate ceva. Chiar cred in blogul-terapie (nu ca as avea neaparat nevoie de asa ceva…) sau, pur si simplu, in blogul-descarcare. Sa vedem cat ma tin, de data asta, bunele intentii…

Pe scurt, despre ce am mai facut de cand nu am mai scris. In luna mai, am fost cu Klaus intr-un turneu prin tara, am vizitat zone in care nu am mai fost niciodata pana atunci (frumoasa Bucovina, Ucraina…) si m-am indragostit si mai tare de traduceri. E un sentiment atat de placut sa fii acolo, in fata, sa transformi cuvintele, sa le preschimbi, sa le imbraci in vesmintele altei limbi. Chiar cred ca vreau sa fac asta toata viata si abia astept revenirea lui Klaus in tara.

In plus, dupa cum Klaus marturiseste in cartile sale, turneele acestea chiar ne-au sudat intr-o adevarata familie si, prin ele, am legat prietenii minunate, trainice, pline de bucurii. Si doar pentru asta si tot sunt tare indatorata pentru acele clipe…

Apoi, am trecut prin ultima sesiune si prin examenul de licenta. Lucrarea a fost scrisa in vreo 2 saptamani, care, insa, imi vor ramane mereu in amintire ca unele din cele mai grele clipe traite. S-a nascut tare greu lucrarea asta, cu mult chin, fara a sti, pana la sfarsit, ce va fi, de fapt. Marele castig al ei ramane descoperirea si redescoperirea poeziei carcerale, indragostirea si reindragostirea de Radu Gyr, de Tudor Gheorghe, carora, de atunci, le-am ramas fidela. Licenta, pana la urma, a trecut cu bine, mi-a mai adus un 10 si o ceva mai mare incredere in fortele mele.

A doua zi dupa ultimul examen, mi-am inceput munca la Editura Agnos. Sunt atat de fericita pentru sansa ce mi s-a dat, pentru mediul in care lucrez, pentru faptul ca pot urmari nasterea cartilor. Singurul dezavantaj ar fi ca, pana acum, eu nu prea stiu cum e sa lucrezi, sa ai un serviciu… pentru ca fiecare zi acolo e o joaca, o bucurie, o mare pasiune. Si atunci, cum e cu „n-am chef de lucru!”, „abia astept concediul!”?! Hihi, dupa cum se vede, nu-mi va fi dat prea curand sa aflu asta…

Vacanta de vara a fost marcata de un eveniment cu totul deosebit: de o cutiuta rosie, insotita de o intrebare si de un raspuns… Alex mi-a fost aproape, desi nu i-a fost mereu usor – oboseala acumulata isi spunea cuvantul, trezirile erau un calvar, durerile de spate inecau zambetele intr-o strambatura (din cauza lungii sederi, in timpul traducerilor si al scrierii licentei, intr-o pozitie incomoda, mi-am deplasat trei discuri vertebrale. Am facut RMN, bai ca si cu pensionarii la Bazna… o distractie! :-D). Ne-am imprietenit cu multi oameni noi, am vazut impreuna o bucatica de Ucraina, am trait peripetii nemaipomenite prin Bucuresti, am fost zi-lumina impreuna. Cate o cearta, cate o intepatura, multa joaca si multe, multe planuri de viitor.

Un detaliu-joaca al acestei vacante: bunica lui Alex a fost coafeza si ii este tare dor sa „profeseze”. Cum sunt singura cu plete din zona, si-a facut de cateva ori de lucru cu parul meu, iar eu am avut ocazia sa ma mandresc cu frizuri care mai de care 🙂

M-am inscris la 2 mastere – de ce sa-mi fac viata usoara si sa urmez unul singur? Hehe. Si a fost cat pe-aci sa ma mai apuc si de inca o facultate – iar daca nu am facut-o, este doar o amanare, nu o renuntare!

In rest, planuri mari… Drag de munca, bucurie in fiecare clipa, aripi si muuuult optimism. Bucurie mare!

Noiembrie 22, 2009

„Provocarea Taize”

Filed under: amintiri — domnitaralu @ 12:45 am
Tags: , , , , ,

În urmă cu patru ani, o colegă mi-a povestit despre o excursie de revelion la care voia să participe, un fel de pelerinaj cu un traseu incitant, al cărui ţel final era… Milano! Dorindu-mi să văd Italia, am hotărât să mă alătur grupului…

Şi aşa a început aventura mea cu Taize-ul. Milano a fost prima oprire. A urmat Zagrebul, Geneva şi Bruxelles. După experienţa primului an, am început să adun tot mai mulţi oameni în jurul meu – prietenii dragi care-mi sunt alături peste an şi pe care-i voiam lângă mine şi de revelion.

Îmi amintesc cum le povesteam despre întâlnirile Taize, ca să-i conving să participe. Le vorbeam de aventură, de oraşele pe care urma să le vizităm pe traseu, de bucuria de a cunoaşte tineri din toate colţurile Europei. Uneori le spuneam şi despre faptul că, în anumite momente, îţi promiţi că e ultima oara când faci nebunia asta… Că eşti prea bătrân să mai străbaţi Europa. Însă ajungi, imediat ce se termină pelerinajul, să îţi dai seama că vei număra lunile până la următoarea întâlnire.

Taize-ul nu este ceva ce se uită. Îmbinarea de pelerinaj şi excursie, şansa de a cunoaşte locuri şi oameni noi, de a cutreiera Europa rămâne un dar ce nu ar trebui ratat. Revelionul în alte ţări, cu alte tradiţii, rămâne mereu o provocare şi o bucurie, înmănunchiată în dorinţa şi mândria de a-ţi (re)prezenta şi tu ţara cu succes, stârnind interes şi, poate, tentând pe viitorii turişti, pe care vara îi vedem cu rucsacele în spate pe străzile Burgului nostru.

Anul acest, aventura continuă: Polonia. Sunt sigură că va rămâne o întâlnire memorabilă, mai ales că Polonia – o spun în cunoştinţă de cauză! – este o ţară fascinantă şi nespus de frumoasă. Renăscută glorios din propria cenuşă…

Marea diferenţă faţă de excursiile din anii precedenţi (exceptând pe cea din Belgia) este că acum avem un autocar ce pleacă din Sibiu şi organizare locală (înainte, trebuia să ne „lipim” de grupurile din Braşov, pentru că nimeni nu se ocupa de asta la noi). Prin efortul Ilenei Zepa, Sibiul are acum propriul autocar şi propriul traseu, cu opriri în Praga, Berlin, Poznan, Varşovia şi Budapesta.

Vă provoc, deci, dragi sibieni la o aventură pe care garantez că nu o veţi uita uşor!

Blog la WordPress.com.