Domnita’s Weblog

Noiembrie 7, 2011

Aparitii noi la Editura Agnos – O barfa nespovedita

Teologia ca destindere

 Nu știu cum aș putea prefața cartea Părintelui Bogdan Taifas. Titlul spune mult. Un preot pe care-l cheamă Taifas scrie o carte, O bârfă nespovedită. Pare o glumă, cuvintele legându-se într-un zâmbet. Exercițiul de jurnalist, paralel cu acela de păstor de suflete, prinde grăirea într-un joc de ape și foc, de cearcăne de veghe și limpeziri de zori. O limbă a comunicării directe, tot mai rară, o inteligență a frazei cu adevărat savuroasă face ca lectura acestui jurnal de idei vii să fie o bucurie. Reală și născătoare de idei care să dea meditației cotidiene un flux de energie pozitivă și lucrătoare în Harul Mântuitorului Hristos. Pentru că despre Acesta vorbește, cu ritm și patos pozitiv, convertitul la literă rostită al Cuvântului. Un excurs teologic în cheia lui Nicolae Steinhardt, a Părintelui Nicolae Delarohia nu poate fi trecut cu vederea.

Atent ca să nu dilueze teologia, Părintelui Taifas îi stă la îndemână un echilibru născut din scriitură, acolo unde corzile sufletului se zbat scăpate din copca exprimării nederanjante, unde spumează metafora și reînvie jocul copilăresc al ascunderii după cimilitura duhului. Atent la definiri și coagulări exacte, plin de vioiciunea sensului euharistic al scriiturii. Om de câmpie, de val și țărm, Părintele Bogdan te frământă în curiozități de tai Preot Bogdan Taifas fas, un taifas destins, cu zâmbet pe colț de gând, dar calibrat corect în hermeneutica șăgalnică a Bisericii. Se simte că iubește Scriptura și Veșnicul ei Autor, că tăifăsuiește, tainic și relevant deopotrivă, cu Părinții Bisericii din a căror experiență omiletică își adaugă simplitatea comunicării adevărurilor mântuitoare. Dintr-o generație fără frustrări legate de dorința de a dovedi că știe teologie, coerent și discret (Fiica lui Iair și o altă mulțime…), inteligent și cumpănind bine nevoia auditorului închipuit, dar prezent, Părintele Bogdan oferă un alt soi de rostire teologică. Tinerească și destinsă. De foarte mulți ani cred, și mărturisesc tot mai des, că predica este un editorial al timpului liturgic. Un articol de primă pagină a unui cotidian diafan care se propune prin Biserică lumii. Cred că prin cartea sa de „bârfe nespovedite”, tânărul Părinte propune tocmai un astfel de stil, descongestionat de false rigori, atent la auditor și la suplețea pe care Evanghelia o cere astăzi de la propovăduitorii săi. La atâta drag de text dăruit de autor nouă, îmi îngădui să-i pun la inimă, și în inima prefeței mele, cuvintele Părintelui Alexander Schmemann, parte integrantă a unei culegeri de pretexte omiletice legate de Maica Domnului. El scrie: „Cea mai simplă definiție a abordării exterioare (a subiectelor de credință, n.n.), spune că aceasta depinde în întregime de existența unor dovezi. Dovedește că Dumnezeu există, dovedește că Hristos este Dumnezeu, dovedește că pâinea ajunge Trupul lui Hristos, dovedește că există o altă lume… Dovedește acestea și te voi crede. Dar dacă nu-mi vei dovedi, nu cred. Este suficient să reflectăm la toate aceste dovezi pentru a ne convinge nu doar că acest mod de abordare nu poate Teologia ca destindere să ne conducă spre esența religiei, ci și că este complet inadecvat vieții în general, cu excepția domeniului relative restrâns al științelor naturale. Poți dovedi că apa fierbe la 100 de gr. Celsius, dar nu poți dovedi că Pușkin este un geniu. Și este la fel de imposibil să dovedești toate cele care țin de viața lăuntrică a omului: bucuriile și necazurile, căutările și credința sa. Să remarcăm că nici măcar Hristos nu a încercat să dovedească ceva, El doar i-a chemat pe oameni să vadă, să audă, să accepte ceva ce ei nu puteau să vadă, nici să audă, nici să accepte, ceva ce chiar și acum marea majoritate a oamenilor nu văd, nu aud și nu acceptă. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai profunde adevărul, bunătatea și frumusețea, cu atât mai puțin pot fi dovedite și, ca urmare, o abordare care se limitează la dovezi devine din ce în ce mai puțin aplicabilă. Și, astfel, ajungem la metoda pe care eu o numesc abordarea din interior, abordarea lăuntrică. Este metoda pe care o folosim cu toții în viața noastră de zi cu zi, fără ca măcar să fim conștienți de ea. Astfel, de exemplu, când iubim o persoană, vedem în ea ceva ce nu poate fi văzut de către cei care nu o iubesc. Ni se descoperă ceva din ființa sa lăuntrică, ceva ascuns vederii exterioare, dar descoperit prin iubire, intimitate și cunoaștere personală” (Alexander Schmemann, Maica Domnului, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2010, p. 15-16). Iubire, intimitate și cunoaștere personală. Calitățile unui bun propovăduitor al Cuvântului, pentru ca Viața lui să fie viața noastră, viața lumii. O astfel de construcție interioară este propusă prin cartea aceasta, ca un zâmbet hâtru dinaintea rânjetului lumii, care ne vrea triști și disperați și retardați în reacții duhovnicești. Părintele Preot Bogdan Taifas naște o bârfă bună. Citiți în pace. Destindeți-vă. Merită! Detașați și destinși, în harul Dumnezeului Celui Viu, deplin responsabilizați de dragostea în care El ne îmbrățișează neliniștile…

 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Cuprins

Epoca pietrei

Definiţia bârfei

Criteriile bârfei

Presa zisă

Analişti pur-sânge

Politica bârfei

Când bârfitul se bârfeşte

Din vorba multă nu lipseşte păcatul

Alte priviri… alte vorbe

Atelă… la fracturile vieţii

Lepădarea sinelui

Urmarea lui Hristos

Doar două cuvinte

Bunule învăţător!

Slăbănogul dinCapernaum

Zaheu vameşul

Un tânăr, să zicem din… Nain

Înmulţirea pâinilor

Mulţimea anonimă

O altă mulţime

Lângă drum de Hristos

Pământul făgăduinţei

Între spini şi pălămidă

Pământul secetos

Bogatul nemilostiv

Un alt bogat… avea doi fii

Bârfa… ca neputinţă a tăcerii

Fiica lui Iair şi o altă mulţime

Întâietate în egalitate

Cele 10 fecioare

Un ospăţ neonorat

Doamne, ajută-mă!

Vulpile au vizuini, iar păsările cerului, cuiburi

Bârfa gregară

O altă bârfă… nespovedită

Prea mici ai Lui

„Gaiţele sapienţiale”

Vino după Mine

Un rai făcut din beznă

Cei 10 leproşi

Logomahia rudimentară

Vameşul şi fariseul

Socrate şi bârfa

În spatele ideii

Spovedania lui David

Noi ce-I oferim Celui ce ni Se oferă?

Februarie 22, 2009

Despre dragoste, suferinta, fericire – Scrisoare a lui Valeriu Gafencu pentru mama sa

7 martie 1946

valeriu-gafencu-inainte-de-a-fi-arestat

Mama mea iubită, te-am văzut în inima Noricăi, la vorbitor. Erai bună, blândă şi înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu trăieşte. Si eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea (…). Azi sunt atât de mulţumit! Privesc liniştit la viaţa mea şi a întregii lumi şi văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră şi văd minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi, mamă, că-mi simţi iubirea! Spune-mi, mamă, că mă simţ lângă matale tot timpul! Spune-mi, mamă, că eşti fericită! Vreau să-ţi spun atâtea, mamă! (…) Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Ţuţa, îi simt dragostea lui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la iubirea dintre matale şi Ţuţa. Ce cămin frumos aţi realizat! Şi ce iubirea frumoasă!

Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică (…)

Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare. Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume (…). Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească iubirea şi dreptatea, armonia desăvârşită.

În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inima, care se aştepta umplut.

Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă afla pe calea împlinirii idealului.

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

* Scrisoarea este preluată din cartea „Sfântul închisorilor” – Mărturii despre Valeiu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise, carte apărută la Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, în 2007


Ianuarie 24, 2009

Miza pe prietenie

Filed under: Articole religioase — domnitaralu @ 5:31 pm
Tags: , , ,

Costion Nicolescu

„De acum nu vă mai spun slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu Eu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). M-a obsedat întotdeauna problema prieteniei şi aproape că nu a fost interviu pe care să-l iau unuia sau altuia şi în care să nu iscodesc, cu nedisimulat interes, asupra ei. Nu e uşor să vorbeşti despre prietenie, aşa cum nu e uşor să vorbeşti despre tot ceea ce se probează prin trăire interiorizată ultim.

Băiet fiind, străzi şi parcuri cutreieram, şi mi-aduc aminte cum prietenia determina decisiv pe „maidan” (conţinutul „conceptului” este, în cazul de faţă, atât real cât şi simbolic, cu toate conotaţiile pozitive şi cu toată încărcătura sentimentală care i se pot da) relaţiile noastre de copii. Curăţia vârstei ne făcea mai disponibili, dar afinităţile elective acţionează selectiv de-atunci. Pe un astfel de criteriu, se formau echipele de „uliii şi porumbeii” şi de „ţurcă”, de „lapte gros” şi de „hoţii şi vardiştii”, de „trosbal” (în nenumărate variante) şi de „poarca” etc. Căci noi nu ne jucam pe calculator, nu râvneam la „Mc Donald”, şi, Doamne, ce bine ne era!, umblam ţinându-ne de după umeri şi legând prieteniile pe viaţă, ca în Marea bătălie de la iazul mic sau ca în Tom Sawyer.

Adolescenţa îngustează puţin aria, precizează criteriile şi dă mai mare exigenţă motivaţiilor, dar aduce totodată mai multă profunzime rădăcinilor. În principiu, totul devine acum mai cultural, în cazurile fericite frumos încărcat artistic.

Şi constaţi cu anii, cu uşurare, că posibilitatea marilor întâlniri existenţiale, a aflării în lumea înconjurătoare de noi prieteni, nu se sfârşeşte niciodată. Şi asta pentru că Duhul nu-şi opreşte niciodată adierea – balsam.

Prietenia „se leagă” şi o legi cam totdeauna cu gândul să te legi prin ea pe viaţă. Nicio prietenie nu se leagă cu gândul că va fi dezlegată. Ea este, pe cât se pare, singura relaţie care a fost ferită de orice instituţionalizare şi nici Biserica nu s-a simţit datoare să-i formalizeze inefabilitatea prin vreo Taină sau vreo ierurgie. Cu timpul înveţi, adesea cu destulă suferinţă, că, totuşi, în această viaţă, prieteniile se adaugă sau se scad (se împuţinează), se întăresc sau slăbesc, pot apărea crize, uneori destul de grave, pe parcursul unei prietenii, dar păstrezi convingerea că tot ceea ce a fost valabil nu se pierde, nu moare, ci vom reîntâlni străluminat şi strămutat în cea viaţă, trecut prin proba lămuritoare a învierii. Dacă ceva contează până la urmă (am putea spune până la urma urmei) pe cerul fiinţei tale, apoi aceasta este constelaţia prietenilor, stele cu felurite străluciri, aflate la distanţe diferite, dar toate limpezi şi devotate. În tine, prietenia adevărată nu se împarte, ea rămâne mereu întreagă pentru fiecare prieten al tău, având ceva euharistic în ea.

Prietenia nu poate fi decât întru bine, asocierea întru rău numindu-se mai degrabă cârdăşie. Prietenia reprezintă pentru relaţia umană ceea ce este poezia pentru exprimare: maximum maximorum! Toate relaţiile importante mântuirii noastre conţin, potenţial, măcar o umbră de prietenie. De aceea, oamenii tind spre ea ca împlinire întru veşnicie. De aceea, sămânţa aceasta trebuie cultivată cu grijă şi gelozie apărătoare. Dacă Hristos a adus şi ne-a lăsat porunca cea noua a iubirii (Ioan 13, 34), apoi urmarea ei până la capăt va conduce cu necesitate la prietenie. Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică şi fără pas barierele artificiale: vârsta, genul (aş ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spaţiul… Relaţiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoatevindecătoare a prieteniei. Relaţia părinte-copil, frate-soră, soţ-soţie, maestru-discipol, duhovnic-fiu duhovnicesc, iubit-iubită etc. sunt împlinite numai atunci când sfârşesc în prietenie. Sigur, prietenia, ca şi arhitectura bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, acelaşi foc comunitar, de natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viaţă vie în toate ale fiinţei tale. Fiecare tip de prietenie are pe lângă exprimările comune, generale, şi manifestări specifice, căci infinite sunt nuanţele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea.

Ar fi mai mult de discutat despre una dintre relaţiile care ar putea fi dintre cele mai fascinante şi mai complexe: prietenia dintre un băiat şi o fată, în parte degradată prin precaritatea conceptuală a lumii contemporane. O aventură existenţială extrem de primejdioasă în acelaşi timp, pentru că e pândită la tot pasul de alunecări şi ispite. Cei puternici şi curaţi vor căuta, totuşi, aceasta încununare, ca pe o izbândă supremă.

Dar prietenia nu ţine numai de cei cu care petreci în această viaţă. Te poţi simţi prieten cu cei plecaţi, prin faptele lor al căror ecou a vălurit armonic fiinţa ta. Vii şi morţi ne întâlnim pe acelaşi pomelnic euharistic, nu ne desparte decât o fărâmă (cu adevărat!) de timp, şi ce contează asta la scara eternităţii? Contează enorm şi nu contează deloc.

Cine poate fi considerat a-ţi fi cu adevărat prieten? Diferite accepţii se dau prieteniei. Unii pun prietenia mai prejos de iubire, deoarece o consideră în sensul ei larg şi relativ, dar cei ce au ochiul străvăzător ştiu că prietenia este starea esenţială, cea mai de la munte a iubirii. Ar fi de observat că, spre deosebire de iubire, prietenia presupune cu necesitate reciprocitatea. Apoi, sunt aceia care pleacă de la proverbul „prietenul la nevoie se cunoaşte” şi consideră a consta criteriul prieteniei în eficacitatea întrajutorării. Alţii îl văd în gradul de împărtăşire reciprocă a intimităţilor celor mai insignifiante.

Altele, însă, mi se par mie a fi semnele prieteniei. Prietenia este reciproca interioritate, perihoreza mistica. Prietenia este împreună-suferinţa, dar parcă în mai mare măsură împreuna-bucurare. Chiar şi suferinţa cea mai mare se estompează, în parte, atunci când o trăieşti împreună cu prietenul. Dar bucuria, în schimb, cum mai sporeşte ea! Pentru mine, prieten este persoana cu care aş pleca fără nicio rezervă într-o călătorie nesfârşită. Încrederea în el este fără ţărmuri.

Nu poţi fi prieten cu toţi, dar se cuvine să ai o deschidere prietenoasă generală. Nu poţi fi prieten cu oricine, prietenia nu este un concurs pe bază de grilă, pe care dacă ai completat-o corect, treci examenul şi ai intrat. Prietenul este o chemare a lui Dumnezeu ce ţi-e adresată anume, o mângâiere tandră a fiinţei tale celei mai fragile. A nu fi atent la această chemare, a nu o cultiva este o lipsă de simţire cu iz de păcat. Prietenia este un dar, la unii mai bogat, la alţii mai puţin, dar, pentru orice om întreg, nelipsit. Ca orice alt dar, se cere lucrat şi sporit, nu pus sub obroc.

Sigur, se poate vorbi şi de o prietenie cosmică („… tot ce mişcă…, râul, ramul, mi-e prieten…”), dar o numim aşa oarecum prin extensie şi rămâne pe o treaptă mai de jos, totuşi benefică şi ea, pentru că exprimă relaţii paradisiace.

Relaţia cu prietenul este, în ultimă instanţă, absolut personală, nimeni şi nimic nu se poate interpune, numai Dumnezeu poate mărturisi, discret şi bucuros, cu un surâs de Părinte mulţumit, despre abisul ei înalt. În acelaşi timp, prietenia invocă prietenie, prietenia deschide fiinţa, prin prieteni ajungi la alţi prieteni, o horă cosmic-liturgică se porneşte cuprinzător. Se poate ajunge la grupuri de prieteni sau la prietenie de grup, dar şi atunci relaţiile continuă să rămână de la fiecare eu la fiecare tu.

Când ţi se apropie prietenul, întâlnirea cu el de departe îţi face sufletul să salte şi să tresalte. Şi numai gândul la Prieten te însănătoşeşte de toată tristeţea. Prietenul dă sens vieţii tale, confirmare preţului tău în această lume. Nicio greutate nu este prea mare când o porţi pentru binele prietenului tău. Oricât de penibilă ar fi o situaţie, pentru prieten o înduri cu sporită răbdare.

Cu prietenul, gesturile-ţi nu mai sunt (auto)cenzurate, pentru că totul a ajuns atât de limpede, toate urâţeniile s-au depus decantate, totul se desfăşoară acum firesc (respectând firea) şi, atunci, nu mai este nimic de cenzurat.

Există o scară a prieteniei? Se pare că da, şi ea poate fi suită mai repede sau mai lent, după împrejurări, după fire, după trezvie, după ajutorul lui Dumnezeu. Aşadar, sunt trepte, există un urcuş, sunt dificultăţi de biruit, eforturi de depus. Prietenul este chemat a ajunge prinţ în preajma împăratului.

Prietenul maxim este liturgic şi euharistic. Orice prietenie adevărată se află în continuă căutare a Prietenului, fără de care ea poate rămâne nedeplină. Iar Prietenul desăvârşit, după cum se ştie, este numai Hristos. El vorbeşte cu noi „de multe ori”, ne asigură Sfântul Simeon Noul Teolog (într-o rugăciune de dinainte de împărtăşanie), „ca şi cu nişte prieteni adevăraţi, lucru străin de gândurile îngereşti şi omeneşti”.

Se vorbeşte de „cel mai bun prieten”. Se poate ca într-un moment sau altul să-l simţi pe unul din prietenii tăi ca atare. Până la urmă, e posibil să realizezi că ai de-a face mai degrabă cu un fel de clauză, „clauza prietenului celui mai bun”, de care pot beneficia, pe rând sau simultan, câţiva dintre prietenii tăi. Câţi? Câţi poţi purta. Dumnezeu nu pune limite în această privinţă, aşa după cum El nu are limită.

În timpul stăpânirii comuniste, prietenia ne-a fost adesea salvatoare. Nimic nu putea egala bucuria de a fi printre prieteni, de a împărţi cu ei. Să fii împreună şi să nu te temi, să nu te ascunzi, să nu te simţi întru nimic trădat nu era puţin lucru.

După ’89, s-au produs deteriorări, uneori grave, în legătura cu acest tip de relaţie. S-a vădit astfel că şi prieteniile pot fi uneori părelnice, înlesnite de conjuncturi şi destrămate tot de ele. De aceea, ele au nevoie să fie probate uneori. Dar chiar şi în cazurile în care ele nu au fost sfâşiate, au avut de suferit, în perioada la care mă refer, din cauza crizei de timp şi a unei vieţi publice extrem de tracasante, de solicitante, adesea acaparatoare.

Pe măsură ce decembrie ’89 rămâne în urmă, cu multe dintre năzuinţele sale sfâşiate şi cu promisiunile în bună parte risipite, învăţăm că setea noastră de relaţie susţinătoare fiinţei nu ne este împlinită nici de revoluţii, nici de un sistem politic sau altul, nici de statutul social. Într-o lume dominată tot mai mult de relaţii mercantile, oportuniste şi aleatorii, în care criteriile de valoare sunt falsificate sau alterate, va trebui să regăsim gustul înviorător al prieteniei. Numai în prietenie omul devine din străin acasă într-un loc şi, în general, pe acest pământ.

Niciun timp nu este mai preţios şi mai răscumpărat decât cel petrecut cu prietenul. Numai prietenia alungă cu adevărat singurătatea şi tristeţea aferentă. Oricât de departe ar fi prietenul de tine, în spaţiu sau în timp, el te locuieşte şi dă sens aşteptărilor tale.

Noi, creştinii, dorim, mai ales, să ajungem prietenii Mirelui. Îl ascultăm şi ne aflăm bucuria cea mai mare în această ascultare (Ioan 3, 29). „Toate” ni le-a spus şi „toate” ni le-a transmis Biserica noastră. A nu vedea prietenia lui Dumnezeu şi a nu o dori este, în fond, un păcat sinucigaş. Când Iuda a venit cu trimişii arhiereilor pentru arestarea lui Hristos, Acesta l-a întrebat: „Prietene, pentru ce ai venit?!” (Matei 26, 50). Dacă Iuda ar fi fost atent la acest „prietene”, ar fi fost salvat. Dar simţirea şi trăirea deplină a acestei Prietenii cu Fiul lui Dumnezeu trece prin îmbrăţişarea pură şi simplă, prelungă, cu prietenul tău de aici, de lângă tine, al cărui zâmbet duios şi încurajator reprezintă, şi el, pentru tine, o probare a existenţei lui Dumnezeu.

Dacă ne întoarcem la cuvântul lui Hristos, transmis de Sfântul Ioan, vom vedea cum prietenia este în chip decisiv şi apăsat o problemă de cunoaştere, de împreună cunoaştere a celor ce ne vin din sânul Sfintei Treimi, la care putem deveni Părtaşi, pe măsura firii noastre, prin energiile necreate revărsate semănător peste noi prin Duhul Sfânt.

Sfânta Treime este o Treime a prieteniei desăvârşite. Lumea noastră este creată întru prietenie. Drumul nostru întru Hristos are a repeta drumul apostolic, de la robi la prieteni. Drumul nostru întru prietenia imediată este acela de la trufia egoistă la jertfa altruistă. Să mizăm neabătut pe prietenie şi vom fi biruitori întru adeverirea fiinţei noastre de sorginte dumnezeiască, prin har!

*Articol preluat din Revista „OrthoGraffiti” nr. 2, decembrie 2008

Ianuarie 2, 2009

Despre necesitatea cinstirii Sfintilor locali

Filed under: Articole religioase — domnitaralu @ 3:39 pm
Tags:

Articol publicat in Revista Targului de Carte si Revista Religioasa 2007

Uneori Dumnezeu ne îndreaptă paşii spre locuri despre care ştie că ne vor fi de folos, locuri pline de învăţături ascunse. Vara aceasta am avut bucuria de a vizita Grecia, ţară cunoscută pentru frumuseţea mănăstirilor ei, pentru Athos şi Meteore, astfel că ele au devenit un puternic punct de atracţie turistică. La Meteore am fost impresionată de frumuseţile peisajelor pe care le-am văzut, de splendoarea bisericilor şi picturilor. Însă un alt lucru m-a impresionat foarte mult: cultul pe care îl au grecii faţă de sfinţii locali. Oriunde am mers, la Peştera Sfintei Paraschiva, la Mănăstirea Sfântului Dionisie, la Meteore, în Litohoro, în Tesalonic sau în Paleo Pantelimonas, am găsit icoane cu Sfânta Paraschiva şi Sfântul Dionisie, cu Sfântul Dimitrie, Sfânta Anisia, Sfânta Teodora sau Cuviosul David din Tesalonic. Atunci m-am gândit, poate pentru prima oară, cu durere mare că la noi cu greu găsim icoane cu sfinţii locali.

Am înţeles ce înseamnă să ai evlavie faţă de sfinţii locali, am simţit ce înseamnă să îi cinsteşti sau să îi iubeşti. Grecii îşi iubesc sfinţii, noi, oare, de ce nu îi iubim pe ai noştri? Nu îi iubim pentru că nu ăi cunoaştem. Câţi dintre ortodocşii noştri practicanţi ştiu oare care este ziua de prăznuire a sfinţilor ardeleni, Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, mucenicul Nicolae Oprea din Sălişte, Ioan din Galeş sau Moise Măcinic din Sibiel? Puţini, foarte puţini! Sau câţi dintre noi avem în casele noastre vreo icoană a lor? Nici la pangare nu am prea văzut, darămite în casele oamenilor…
scroll down…

Că această lipsă de evlavie este o problemă locală, o putem observa uitându-ne la pelerinajele ce se fac în octombrie la Sfânta Cuvioasă Parascheva din Iaşi sau în decembrie la Sfânta Filoteea de la Argeş. Pelerinaje în Galeş, Sălişte sau Sibiel nu se fac.

Sunt oare sfinţii ardeleni mai puţin vrednici de laudă şi de cinstire decât ceilalţi? Nu merită şi ei, oare, să fie cinstiţi şi iubiţi în zonele din care se trag? Ba da, merită, pentru că ei s-au jertfit, au murit pentru neamul acesta, pentru credinţa noastră. Ei au avut curajul să spună ce noi acum nu îndrăznim, atunci când li s-a cerut să treacă la catolicism, ei au dat mărturia cea dreaptă fără compromisuri. Putem observa cum satele şi oraşele se mândresc cu oamenii ce s-au ridicat din mijlocul lor, astfel, Răşinariul va fi mereu cunoscut datorită lui Emil Cioran sau lui Octavian Goga, motiv pentru care răşinărenii sunt foarte mândri. La fel de mândri trebuie noi să fim şi noi că din satele noastre, din Ardealul nostru s-au ridicat sfinţi mărturisitori ai Ortodoxiei, care cu preţul vieţii au apărat credinţa strămoşească.

O altă „pată neagră” se află în raportarea noastră faţă de Sfinţii Brâncoveni. Ei sunt mai mult decât nişte sfinţi locali, ai unei zone, ei sunt ai întregii ţări. Mari ctitori de mănăstiri şi apărători ai Ortodoxiei, voievodul împreună cu fii lui şi sfetnicul apropiat sunt lăsaţi în uitare, iar ziua lor de prăznuire trece aproape neştiută. Ziua de 16 august ar trebui să fie zi de prăznuire naţională, credincioşii ar trebui să se adune în duh de rugăciune pentru a-i cinsti şi a-i ruga să poarte de grijă ţării lor şi credinţei strămoşeşti. Dacă nu ar fi fost ei, cine ştie, poate azi stăteam toţi cu Coranul pe genunchi… Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Ianache ne sunt prieteni în Ceruri, doar că noi îi uităm şi nu îi căutăm. Să ne întoarcem faţa şi spre ei, să îi pictăm în icoane, să îi purtăm în case şi în suflete, că şi ei sunt ai noştri… sau noi suntem ai lor…

În Mag, un sat de lângă Sibiu, există în Biserică o poză a unui părinte născut în acel sat şi decedat în închisorile comuniste, părintele Gheorghe Tarcea. Sub fotografie sunt scrise mai multe rânduri, ce se termină cu promisiunea că cei din satul lui nu îl vor uita niciodată şi îl vor pomeni în rugăciuni. Asta trebuie să facem şi noi! Să cerem iertare că i-am uitat şi neglijat şi să le promitem că de acum ne vom ruga mereu şi lor.

Cred cu tărie că fiecare sfânt se bucură când este iubit şi cu atât mai mult când vede că este iubit de oamenii care trăiesc în locurile din care el se trage. Cred cu tărie că ei întorc înmiit dragostea noastră, că ne poartă în rugăciuni. Cred cu tărie că sfinţii vor să ne fie prieteni!!!

Avem rugători mari în ceruri, sfinţi care ne pomenesc pe noi în faţa tronul dumnezeiesc, sfinţi care au îndrăznire către Dumnezeu prin moartea mucenicească de care s-au învrednicit. Să nu îi lăsăm să ajungă să ne întrebe cum întreba oarecând Sfântul Ioan Rusul pe cineva: Aşa sunt uitaţi prietenii??

Propun aşadar o nouă modă: propun o modă a iubirii sfinţilor locali, a cinstirii lor. Propun o modă „Sfântul Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Sălişte, Sfântul Ioan din Galeş, Sfântul Moise Măcinic din Sibiel”. O modă Sfinţii Brâncoveni, o modă a iubirii martirilor din închisorile comuniste. Propun să învăţăm să îi iubim. Propun să investim în prietenia cu ei, propun să nu îi mai uităm.

Să iubim aşadar pe sfinţii ce îşi au rădăcinile în Ardealul nostru şi binecuvântări nenumărate vor veni peste casele noastre.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.