Domnita’s Weblog

Martie 30, 2014

„Doamne, strigat-am”. Cantec inchinat tineretii castigate in Hristos

Care ar fi, oare, cele mai potrivite cuvinte pentru descrierea unei detenţii nevinovate, a unei tinereţi frânte şi ascunse în umbra închisorilor de un regim de exterminare îndreptat împotriva elitelor intelectualităţii române? Ură, nedreptate, frustrare, teroare? N-ar fi nimic nefiresc să fie acestea. Nefirescul intervine însă atunci când, sub un condei măiestrit, amintirile care rămân după o astfel de experienţă sunt caracterizate de duioşie, prietenie, credinţă, speranţă şi, mai presus de toate şi încununându-le pe acestea, de iubire…

Am auzit pentru prima dată de doamna Aspazia Oţel Petrescu – probabil neîntâmplător – într-o noapte de vară bucovineană cu cerul coborât adânc şi luminos peste lume, pe un pridvor mângâiat de atingeri uşoare de vânt, prin vocea încărcată de emoţie a unui drag prieten, tocmai sosit dintr-o altă „haiducie” şi ducând, preţioasă comoară, cu sine o înregistrare pe reportofon. Ne povestea copleşit de personalitatea doamnei pe care îi fusese dat să o cunoască şi să o asculte, vorbindu-ne despre dumneaei ca despre o poezie coborâtă în chip de om.
Cu nerăbdare am aşteptat să ajungă la mine înregistrarea, culegerea ei fiind într-adevăr o asemenea delectare şi bucurie, încât nu o dată m-am surprins uitând că trebuie să scriu şi ascultând cu emoţie curgerea lină a povestirii sale. Mai târziu, când cartea a apărut, adăugându-se primeia din seria de mărturii despre Părintele Arsenie, apărută la Editura Agnos, şi chemând-o pe a treia, materialul doamnei Aspazia a rămas unul de referinţă, spre care ne întorceam mereu, simţind de fiecare dată aceeaşi emoţie.
Poate unul din paradoxurile „lucrării” într-o editură – cel puţin, pentru mine – este faptul că „nu mai apuci” să mai citeşti şi altceva. Munca de zi cu zi, încărcată de lectură, îndeamnă spre un alt mod de eliberare a minţii… Până când în mâinile mele au ajuns alte înregistrări, cutremurătoare şi ele, vorbind despre o altă viaţă călită în lupta pentru păstrarea fiinţei neamului acestuia, în faţa prigoanei roşii venite din est. De data aceasta, un Părinte firav la trup, însă cu un suflet adânc cât o biserică de sub ape, vorbea despre viaţa sa din temniţele comuniste şi despre lupta de după acestea, pentru întoarcerea spre o străveche tradiţie, singura în stare să readucă Neamul românesc la sfinţenia de altădată. Părintele Crăciun (a cărui carte stă să apară, o altă mărturie înălţată în cinstea eroilor secolului trecut) vorbea, într-una din conferinţe, despre cartea Aspaziei, „cea oţelită în Duhul răbdării prigoanei” , îndemnându-i pe tinerii ce-l ascultau să o citească şi să o urmeze în exemplul de vieţuire dăruit: „o bucovineancă ce şi-o petrecut tinereţea în păstrarea fecioriei cu multă sfinţenie. Dacă ar imita-o şi alţii, mie nu mi-ar fi ciudă…” . Reîntâlnind-o, chiar şi aşa scurt, în îndemnurile Părintelui Crăciun, am retrăit toate emoţiile acelei veri, precum şi bucuria pe care cuvintele înregistrate mi-au adus-o şi am simţit tot mai impetuos nevoia de a-i citi cartea.
Am făcut rost de ea, însă am aşezat-o departe de mine, într-un dulap, promiţându-mi că o voi citi odată ce voi fi terminat din multele „urgenţe” la care lucram. A doua zi, reînnoindu-mi promisiunea, am aşezat-o totuşi pe colţul mesei mele, „ca să-mi dea avânt”. A fost o problemă de câteva ore până am deschis-o, „doar cât să o frunzăresc”. Şi de-atunci nu am mai avut linişte, până nu am lăsat toate celelalte şi m-am cufundat în citirea uneia dintre cele mai minunate poveşti de viaţă din câte mi-a fost dat până acum să întâlnesc.
Cu un talent magic de povestitoare, doamna Aspazia te prinde de mână încă din primele rânduri şi te invită într-o călătorie prin viaţa ei, prin tinereţea ei ascunsă sub zeghe şi zăvorâtă după uşi grele, departe de lumina soarelui, depărtare care avea să o transforme într-o Albă-ca-zăpada, cu părul mult prea devreme nins şi cu pielea „ca o coală de hârtie”. Încă de la început, descriindu-şi generaţia, arată că istoria a cunoscut, de-a lungul ei, anumite momente fatidice, cu generaţii de sacrificiu, care au împărţit-o între „înainte de” şi „după ce”. O astfel de generaţie a fost şi cea a domniei sale, care a fost prinsă sub o astfel de ghilotină ce avea să despartă trecutul plin de jertfe, cunoscute sau anonime, ale poporului acestuia, prin jertfa masivă a acelei „generaţii 1948″, de ceea ce este ţara noastră astăzi.

1b-aspazia-otel-petrescu.jpg

Încărcate de farmec, ţinuturile de obârşie îndoliate ale Bucovinei de Nord, a căror durere şi înstrăinare sunt duios simbolizate de bucheţelele de viorele – flori de doliu – dăruite şefei de promoţie Aspazia, la terminarea pripită a liceului, de către elevele ce vor fi nevoite a lua drumul pribegiei, părăsindu-şi meleagurile natale şi căutând oblăduire în ţinuturile româneşti; de guleraşele albe date jos în ultima zi de cursuri, tot un semn îndoliat, şi de promisiunea ascunsă pe o tablă, sub o hartă desenată de eleve, în dar pentru diriginta lor de 1 Martie, pentru a fi găsite de cei ce vor pune stăpânire pe liceul cucerit – Cei care veţi cotropi şi liceul nostru să ştiţi că pentru noi aceasta este harta ţării noastre. O luăm astfel în sufletele noastre; de acolo nimeni nu o va putea smulge – aduc în inima cititorului dorul după o zonă pe care poate nu a cunoscut-o niciodată ca fiind parte din ţara sa (cum este cazul meu). De fapt, fiecare loc reînviat de cuvintele Aspaziei se încarcă de poezie şi de mit, devenind parcă o invitaţie pentru fiecare dintre noi să le căutăm. Vraja lor însă nu se poate lăsa descoperită decât unor ochi migdalaţi ca ai Aspaziei, care ştiu să privească frumuseţea adâncă a lucrurilor, să şi-o aducă în interiorul fiinţei şi de acolo să o reverse, îmbogăţită de propria lor frumuseţe, celor dornici să le-asculte.
Sub pana ei, la fel de fascinantă devine zona Sebeşului, care la începutul anului 1948 le dăruieşte locuitorilor ei semne de rău augur, ascunse şi ele însă în frumuseţi inaccesibile ochiului neiniţiat. La fel şi Clujul, oraş al studenţiei ei, dar şi al condamnării la ani grei de temniţă şi mai grea, pe care avea să-i împlinească întregi, pentru ca eliberarea să nu-i aducă nimic altceva decât o înnoită sentinţă.
Deşi s-a ascuns când au început arestările printre studenţi, Aspazia nu a plecat mai departe de casa părintească, iar fuga spre pădure, la venirea celor însărcinaţi cu arestarea ei, s-a oprit brusc, aproape de limanul şi ascunzişul oferit de pădurea şi munţii care au adăpostit „rezistenţa anti-comunistă”, la auzul unei împuşcături şi la gândul suferinţei pe care atât moartea, cât şi dispariţia ei ar provoca-o în sufletele părinţilor şi mai ales în cel al mamei bolnave de inimă. Anchetele pline de brutalitate i-au arătat repede în ce fel sedesfăşoară „justiţia comunistă”, iar procesul, desfăşurat în săptămâna Patimilor a anului 1948, nu a făcut decât să confirme ceea ce simţiseră deja în anchete.
Primul „popas” în lungul pelerinaj în închisorile comuniste a fost Mislea, închisoarea de femei de unde aveau să-i rămână cele mai frumoase amintiri şi unde şi-a format o adevărată familie spirituală, încărcată de iubire şi jertfă de sine, în care nu arareori au cuprins şi pe cele însărcinate cu supravegherea şi, nu de puţine ori, cu chinuirea lor.
Închisoarea Mislea din poveştile Aspaziei devine şi ea un tărâm feeric din care, paradoxal, nu temerile, teroarea, frigul şi foamea ies în evidenţă, cât prietenia, dragostea şi bucuria oferită de succedarea anotimpurilor. Deţinutele au căutat să-şi facă viaţa cât mai plăcută şi mai suportabilă – la primul Crăciun, au pus în scenă o mică piesă, la care au fost invitate şi „tovarăşele” din conducerea închisorii. Rolul principal, jucat de o deţinută cu obraji arzând de febră, a impresionat-o pe „nemiloasa” directoare a închisorii, încât, după scenetă, i-a dat Aspaziei nişte medicamente cu care să-i aline aceleia suferinţele.
De fapt, din prima parte a relatării despre detenţie, figura directoarei, poreclită Diri, iese în evidenţă, plină de contraste şi fascinantă tocmai din această cauză. Sunt numeroase scenele în care îşi arată omenia faţă de deţinutele pe care fie le apără, fie le răsplăteşte cu bomboane pentru o ie pe care i-au dăruit-o, acestea culminând cu lacrimile ei, dăruite Aspaziei, împreună cu mărturisirea durerii de a-ţi vedea zdrobit sub minciună idealul căruia i te-ai dăruit cu toată convingerea. Femeie inteligentă, Diri nu putea să nu observe câtă înşelătorie ascundea aplicarea doctrinei comuniste, suferind întemniţarea unor persoane cu suflet nobil, cum au fost cele din lotul Aspaziei, ca pe o înfrângere personală. Printre ţipete şi palme, gesturile ei de omenie se clădesc în sufletele deţinutelor într-atât, încât Aspazia trăieşte o groază imensă în faţa perspectivei că ar putea vreodată să fie chemată de acuzare într-un proces ce părea s-o pândească pe Diri. Cu rugăciuni şi multă credinţă, acesta nu este dus la îndeplinire, directoarea fiind doar demisă din funcţie, sub acuzaţia de a fi sprijinit legionarele, lăsându-se manipulată de acestea.
În orice caz, perioada în care fetele au lucrat în ateliere, brodând adevărate minuni, ţinând concursuri (între „ii” şi „oase”, atelierul de articole româneşti şi cel de artă decorativă), în care se lăsa antrenată şi administraţia închisorii, susţinând una sau alta din tabere, putând să-şi aleagă unde doreau locul de muncă, reuşind să respecte termenele şi să „nască” produse frumoase şi de mare calitate, a fost, fără îndoială, cea mai luminoasă din cele pe care Aspazia avea să le cunoască în închisoare. Nu a fost însă de lungă durată. Valurile de noi deţinute aduceau tot mai multe informatoare, degradarea umană, în faţa promisiunii unei scrisori sau a unui pachet în plus, se făcea tot mai des remarcată. Izolarea devenise aproape obişnuinţă, la fel ca şi perioada petrecută în „secţiile închise”, unde nu li se permitea să muncească şi unde orele se scurgeau încet, într-o monotonie menită să aducă la disperare pe oricine. Totuşi, deţinutele, găseau puterea de a cânta, de a juca uneori, de a se ruga, de a învăţa poezii şi rugăciuni pe de rost. Uneori, de a-şi confecţiona torturi din pesmet, pentru a marca ziua uneia sau a alteia dintre ele. Reuşeau să sărbătorească Crăciunul, Săptămâna Patimilor, cântând Prohodul şi reproducând aproape în întregime Evangheliile ce se citesc în biserici în ziua Joii Mari, bucurându-se apoi de Învierea Mântuitorului. Serbarea acestor zile sfinte, cu toate riscurile pe care le presupunea, precum şi jertfa primită de fete fără cârtire le-a dăruit o trăire pe care noi, cei ce ne bucurăm de libertate, cu greu am putea-o cunoaşte. Aspazia se gândeşte, în apropierea unui Crăciun pe care-l aştepta în izolatorul neîncălzit, în care era aproape să degere, ce binecuvântare trebuie să fi fost răsuflarea caldă a vitelor peste Pruncul Sfânt abia născut. La fel, se întreabă cât de mare trebuie să fi fost teama Maicii Sfinte, simţind că i-a sosit sorocul naşterii, în faţa uşilor ce refuzau să se deschidă, spre a le da loc de adăpostire. Iar Învierea cu adevărat doar ei au învăţat a o trăi în plinătatea ei, pentru că doar ei au urcat, într-un mod cu totul aparte, Golgota Răstignirii împreună cu Hristos, crezând fierbinte în Învierea ce îi va aştepta la capăt de drum.
În vremea secţiilor închise, apoi şi la celelalte închisori, unde nu mai aveau să fie împreună, deţinutele au căutat şi au găsit mijloace de a subjuga timpul, de a nu le face asupritorilor lor bucuria pe care ei o aşteptau – de a le vedea odată murind. Înscenând procese literare, jucând jocuri pline de haz, căutând cu înfocare „noi moduri de a încălca regulamentul”, acestea au reuşit să supravieţuiască şi, fără îndoială, să iasă mult îmbogăţite după această experienţă care le-a învăţat ce înseamnă demnitatea, prietenia, dragostea, jertfa. Au învăţat să se jertfească nu doar una pentru alta, ci şi pentru aceia dintre călăi care îşi aduceau câteodată aminte să zâmbească. Au învăţat să cadă, plângând, în genunchi spre rugăciune pentru o gardiancă ce îşi risca slujba şi libertatea, ascunzându-le un măr sub pernă, spre a le face mai uşor de îndurat chinul.
Acesta cred că este unul din marile merite ale acestei cărţi. Peste fiarele cu chip de om, Aspazia trece uşor – nu are rânduri prea multe de pierdut cu ele. Din rândurile câştigate, se conturează chipuri de oameni îndoctrinaţi de comunism, dar care nu şi-au pierdut ultima fărâmă de omenie. Oameni care simt milă pentru ele, oameni care le admiră – un medic neputincios în faţa bolii grave a uneia dintre deţinute, îi spune unui superior, care aflase despre boala ei şi, aflat într-o inspecţie, o găseşte sănătoasă şi plină de vlagă, să le întrebe pe colegele ei de celulă cum de s-a vindecat -, oameni care muşamalizează gesturile lor „neregulamentare”, scârbiţi fiind şi ei de mizeria trădării în care comunismul a împins oameni „ahtiaţi după un grad pe umăr”.
Cartea Aspaziei este o serenadă cântată unei tinereţi pierdute – ba nu, câştigate, între ziduri groase, la umbra odihnitoare a Mântuitorului. Gingăşia cu care îşi povesteşte trăirile, modul absolut vrăjit în care prezintă răul îndurat fără ranchiună; ba mai mult, cu înţelegere, iertare şi iubire, fac din volumul Doamne, strigat-am o poveste de viaţă, necesară pentru a ne învăţa să deschidem ochii, să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o trăim, de orice adiere de vânt sau aromă de floare. O carte despre închisoare, încărcată de o poezie caldă, darul nobleţei Aspaziei pentru cei care vor să (re)înveţe să-şi păstreze tinereţea.

Noiembrie 7, 2011

Aparitii noi la Editura Agnos – O barfa nespovedita

Teologia ca destindere

 Nu știu cum aș putea prefața cartea Părintelui Bogdan Taifas. Titlul spune mult. Un preot pe care-l cheamă Taifas scrie o carte, O bârfă nespovedită. Pare o glumă, cuvintele legându-se într-un zâmbet. Exercițiul de jurnalist, paralel cu acela de păstor de suflete, prinde grăirea într-un joc de ape și foc, de cearcăne de veghe și limpeziri de zori. O limbă a comunicării directe, tot mai rară, o inteligență a frazei cu adevărat savuroasă face ca lectura acestui jurnal de idei vii să fie o bucurie. Reală și născătoare de idei care să dea meditației cotidiene un flux de energie pozitivă și lucrătoare în Harul Mântuitorului Hristos. Pentru că despre Acesta vorbește, cu ritm și patos pozitiv, convertitul la literă rostită al Cuvântului. Un excurs teologic în cheia lui Nicolae Steinhardt, a Părintelui Nicolae Delarohia nu poate fi trecut cu vederea.

Atent ca să nu dilueze teologia, Părintelui Taifas îi stă la îndemână un echilibru născut din scriitură, acolo unde corzile sufletului se zbat scăpate din copca exprimării nederanjante, unde spumează metafora și reînvie jocul copilăresc al ascunderii după cimilitura duhului. Atent la definiri și coagulări exacte, plin de vioiciunea sensului euharistic al scriiturii. Om de câmpie, de val și țărm, Părintele Bogdan te frământă în curiozități de tai Preot Bogdan Taifas fas, un taifas destins, cu zâmbet pe colț de gând, dar calibrat corect în hermeneutica șăgalnică a Bisericii. Se simte că iubește Scriptura și Veșnicul ei Autor, că tăifăsuiește, tainic și relevant deopotrivă, cu Părinții Bisericii din a căror experiență omiletică își adaugă simplitatea comunicării adevărurilor mântuitoare. Dintr-o generație fără frustrări legate de dorința de a dovedi că știe teologie, coerent și discret (Fiica lui Iair și o altă mulțime…), inteligent și cumpănind bine nevoia auditorului închipuit, dar prezent, Părintele Bogdan oferă un alt soi de rostire teologică. Tinerească și destinsă. De foarte mulți ani cred, și mărturisesc tot mai des, că predica este un editorial al timpului liturgic. Un articol de primă pagină a unui cotidian diafan care se propune prin Biserică lumii. Cred că prin cartea sa de „bârfe nespovedite”, tânărul Părinte propune tocmai un astfel de stil, descongestionat de false rigori, atent la auditor și la suplețea pe care Evanghelia o cere astăzi de la propovăduitorii săi. La atâta drag de text dăruit de autor nouă, îmi îngădui să-i pun la inimă, și în inima prefeței mele, cuvintele Părintelui Alexander Schmemann, parte integrantă a unei culegeri de pretexte omiletice legate de Maica Domnului. El scrie: „Cea mai simplă definiție a abordării exterioare (a subiectelor de credință, n.n.), spune că aceasta depinde în întregime de existența unor dovezi. Dovedește că Dumnezeu există, dovedește că Hristos este Dumnezeu, dovedește că pâinea ajunge Trupul lui Hristos, dovedește că există o altă lume… Dovedește acestea și te voi crede. Dar dacă nu-mi vei dovedi, nu cred. Este suficient să reflectăm la toate aceste dovezi pentru a ne convinge nu doar că acest mod de abordare nu poate Teologia ca destindere să ne conducă spre esența religiei, ci și că este complet inadecvat vieții în general, cu excepția domeniului relative restrâns al științelor naturale. Poți dovedi că apa fierbe la 100 de gr. Celsius, dar nu poți dovedi că Pușkin este un geniu. Și este la fel de imposibil să dovedești toate cele care țin de viața lăuntrică a omului: bucuriile și necazurile, căutările și credința sa. Să remarcăm că nici măcar Hristos nu a încercat să dovedească ceva, El doar i-a chemat pe oameni să vadă, să audă, să accepte ceva ce ei nu puteau să vadă, nici să audă, nici să accepte, ceva ce chiar și acum marea majoritate a oamenilor nu văd, nu aud și nu acceptă. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai profunde adevărul, bunătatea și frumusețea, cu atât mai puțin pot fi dovedite și, ca urmare, o abordare care se limitează la dovezi devine din ce în ce mai puțin aplicabilă. Și, astfel, ajungem la metoda pe care eu o numesc abordarea din interior, abordarea lăuntrică. Este metoda pe care o folosim cu toții în viața noastră de zi cu zi, fără ca măcar să fim conștienți de ea. Astfel, de exemplu, când iubim o persoană, vedem în ea ceva ce nu poate fi văzut de către cei care nu o iubesc. Ni se descoperă ceva din ființa sa lăuntrică, ceva ascuns vederii exterioare, dar descoperit prin iubire, intimitate și cunoaștere personală” (Alexander Schmemann, Maica Domnului, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2010, p. 15-16). Iubire, intimitate și cunoaștere personală. Calitățile unui bun propovăduitor al Cuvântului, pentru ca Viața lui să fie viața noastră, viața lumii. O astfel de construcție interioară este propusă prin cartea aceasta, ca un zâmbet hâtru dinaintea rânjetului lumii, care ne vrea triști și disperați și retardați în reacții duhovnicești. Părintele Preot Bogdan Taifas naște o bârfă bună. Citiți în pace. Destindeți-vă. Merită! Detașați și destinși, în harul Dumnezeului Celui Viu, deplin responsabilizați de dragostea în care El ne îmbrățișează neliniștile…

 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Cuprins

Epoca pietrei

Definiţia bârfei

Criteriile bârfei

Presa zisă

Analişti pur-sânge

Politica bârfei

Când bârfitul se bârfeşte

Din vorba multă nu lipseşte păcatul

Alte priviri… alte vorbe

Atelă… la fracturile vieţii

Lepădarea sinelui

Urmarea lui Hristos

Doar două cuvinte

Bunule învăţător!

Slăbănogul dinCapernaum

Zaheu vameşul

Un tânăr, să zicem din… Nain

Înmulţirea pâinilor

Mulţimea anonimă

O altă mulţime

Lângă drum de Hristos

Pământul făgăduinţei

Între spini şi pălămidă

Pământul secetos

Bogatul nemilostiv

Un alt bogat… avea doi fii

Bârfa… ca neputinţă a tăcerii

Fiica lui Iair şi o altă mulţime

Întâietate în egalitate

Cele 10 fecioare

Un ospăţ neonorat

Doamne, ajută-mă!

Vulpile au vizuini, iar păsările cerului, cuiburi

Bârfa gregară

O altă bârfă… nespovedită

Prea mici ai Lui

„Gaiţele sapienţiale”

Vino după Mine

Un rai făcut din beznă

Cei 10 leproşi

Logomahia rudimentară

Vameşul şi fariseul

Socrate şi bârfa

În spatele ideii

Spovedania lui David

Noi ce-I oferim Celui ce ni Se oferă?

Noiembrie 28, 2010

Numele trandafirului sau Calea spre modernitate in Evul Mediu

Filed under: Books — domnitaralu @ 12:46 am
Tags: , ,

În ziua de azi, e suficient numele lui Umberto Eco pentru a stârni curiozitatea (sau ruşinea, cum a fost cazul meu) cititorului şi pentru a-l determina să se îndrepte măcar spre una din scrierile acestuia. Astfel, pentru a fi în pas cu lumea şi pentru a nu-mi face diploma de licenţă în Litere de râs, mi-am făcut curaj şi am deschis şi eu Numele trandafirului, fără a şti că asta mă va costa nopţi de nesomn şi zile de anulare a propriei mele persoane în favoarea unor călugări catolici aflaţi în căutarea adevărului ce îi va conduce spre modernitate în mijlocul Evului Mediu.

Nu am crezut că în secolul nostru se mai poate scrie făcând abstracţie de tehnologia care ne-a acaparat cu totul trăirile şi, mai mult decât atât, n-aş fi crezut că aş putea uita de mine într-o carte scrisă nu foarte de demult, dar care tratează o temă la secole distanţă… şi nu în viitor.

Viaţa călugărilor dintr-o abaţie italiană din secolul al XIV-lea oferă cadrul de desfăşurare a evenimentelor şi, adeseori, auzind de la unii şi de la alţii tema care se asunde între copertele acestei cărţi simţeam un adânc regret pentru irosirea unui asemenea titlu pe o temă nevrednică de el. Acestea fiind premisele lecturii mele, nu mică mi-a fost mirarea să păşesc, încă de la primele pagini, într-o lume cu totul fascinantă, încărcată de mistere şi de înţelepciune, în care filozofia se împleteşte cu teologia, socialul cu istoricul, formând o ghirlandă de trandafiri ce se caţără în jurul marelui Edificiu al mănăstirii ce adăposteşte biblioteca-labirint purtătoare a unor taine de nedezlegat şi de nepătruns.

Fiind însărcinat din partea Împăratului să organizeze o întâlnire între reprezentanţii călugăraşilor dornici de sărăcie în cadrul Bisricii şi reprezentanţii ereticului Papă Ioan de la Avignon, Guglielmo pătrunde în abaţie, însoţit de tânărul său discipol, Adso – unul din naratorii întâmplărilor – unde se va lăsa prins în evenimente ce vor contribui la o formare a celui ce era deja format şi însărcinat, mai departe, să formeze.

Încă de la început, cititorul este descumpănit de mintea sclipitoare a învăţatului Guglielmo, care citeşte semnele naturii, învăţându-l pe ucenicul său să cerceteze, să caute, să cucerească ceea ce pare de nepătruns. Ca fost inchizitor – statut la care a renunţat din cauza neîncrederii venite dintr-o prea bună cunoaştere a psihicului uman şi a reacţiilor sale în faţa torturii, care îl va determina nu doar să mărturisească ceea ce a făcut, ci tot ceea ce crede că ai săi călăi şi-ar dori ca el să fi făcut –, Guglielmo este rugat să investigheze moartea unui tânăr şi chipeş călugăr, moarte ce se dovedeşte a fi doar începutul unui întreg lanţ de crime măiestrit orechstrate pe profeţiile Apocalipsei.

Pătrunderea în Bibliotecă, înţeleasă ca unic mod de descoperire a Adevărului, înseamnă, în acelaşi timp, păşirea protagoniştilor într-o luptă a raţiunii împotriva superstiţiei, a gândirii împotriva dogmelor şi, de asemenea, o ieşire a lor din lumea închistată a Evului Mediu şi pătrunderea într-o dimensiune a gândirii ce ar face cinste oricăruia dintre contemporanii noştri.

Eşecul întâlnirii programate, înmulţirea crimelor şi, în final, arderea sfâşietoare a bogăţiilor de cărţi ce prea multă vreme au fost ţinute departe de mintea dornică de cunoaştere, alături de gustarea dragostei trupeşti de către novicele Adso şi experimentarea neputinţei salvării persoanei iubite de la o nedreaptă moarte fierbinte – pe rug – sunt tot atâtea pietre de hotar în dezvoltarea celor două personaje, astfel încât romanul politic, social, religios se dovedeşte a fi şi un minunat Bildungsroman cu atât mai inedit cu cât una dintre persoanele ce îşi cunosc, în el, dezvoltarea, apăruse încă de la început ca o persoană completă, deplin şi armonios dezvoltată.

Înţelegerea că o carte nu îşi poate îndeplini rolul în afara unor ochi pătrunzători care să o citească şi citirea unei cărţi prin citirea celor scrise înainte şi după ea, într-o împletire de înţelepciune, aduce cititorul în faţa unei reevaluări a actului lecturii şi pe cei doi protagonişti în faţa unui mod nou şi cu totul modern – pentru vremea aceea – de a privi viaţa.

Ineditul amestecului de naratori – Adso, mai întâi, apoi cel care i-a transcris opera şi, în final, naratorul ce nu a apucat să traducă decât nişte frânturi înainte de a pierde manuscrisul – precum şi umorul unic al britanicilor transpus într-o Italie măcinată de conflicte de putere ascunse sub vălul pioşeniei fac din acest roman o adevărată enciclopedie ce îi trimite, prin numeroasele-i citate latineşti netraduse, pe curajoşii ce nu se lasă mulţumiţi de superificiale lecturi, spre manuale de istorie şi cărţi de latină, satisfăcând, însă, în acelaşi timp, şi gustul uşor al celor dornici de romane poliţiste, chiar dintr-o vreme în care poliţia, ca atare, nu exista.

Octombrie 17, 2010

Sa nu-mi ascunzi nimic…

Sa nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, (…), sa nu fugi de mine, sa nu-mi eviti privirea, să nu ma intrebi „ei, ce e?”, ca si cand mi-ai fi strain, departe de mine, scrutandu-ma cu ochi nemilosi… Caci eu voi fi pierduta daca nu ma iubesti, daca nu-mi daruiesti tot ce ai mai bun, daca ma vei sili sa nu-ti mai pot darui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu…

(Marin Preda, Cel mai iubit dintre pamanteni)

Blog la WordPress.com.