Domnita’s Weblog

Februarie 22, 2009

Despre dragoste, suferinta, fericire – Scrisoare a lui Valeriu Gafencu pentru mama sa

7 martie 1946

valeriu-gafencu-inainte-de-a-fi-arestat

Mama mea iubită, te-am văzut în inima Noricăi, la vorbitor. Erai bună, blândă şi înţelegătoare faţă de tot ceea ce sufletul meu trăieşte. Si eu tăceam şi priveam în mine. Acolo am găsit Iubirea (…). Azi sunt atât de mulţumit! Privesc liniştit la viaţa mea şi a întregii lumi şi văd lucrarea Domnului în toate. Mă uit la viaţa voastră şi văd minunea lui Dumnezeu.

Draga mea mamă, te simt atât de mult! Spune-mi, mamă, că-mi simţi iubirea! Spune-mi, mamă, că mă simţ lângă matale tot timpul! Spune-mi, mamă, că eşti fericită! Vreau să-ţi spun atâtea, mamă! (…) Noaptea mă trezesc din somn şi mă rog. Îmi trimit gândurile la mama mea, în Ţara Făgăraşului, şi-i atâta linişte atunci în mine! Şi-l simt pe Ţuţa, îi simt dragostea lui neţărmurită. Şi mă gândesc adesea la iubirea dintre matale şi Ţuţa. Ce cămin frumos aţi realizat! Şi ce iubirea frumoasă!

Mamă, mi-aduc aminte de zilele de vară, de pe vremea când eram elev la liceu şi păşeam în grădină cu matale, printre pomi. Şi mi-aduc aminte de gândurile pe care mi le împărtăşeai privitoare la viitorul meu. Doreai să ai o noră bună. Iar eu, ţin minte, prea puţin mă gândeam la asta. Visam însă o soţie şi o vedeam în închipuirea mea ca pe o fată frumoasă, pe care din prima clipă a întâlnirii să o iubesc. S-o iubesc cu dragoste unică (…)

Esenţialul gândurilor mele din acea vreme dusă era ca eu să devin un om de mare valoare. Înţelegeam prin aceasta un om care să joace un rol covârşitor în istorie, un om care să aducă cel mai mult aport neamului. Voiam să fac mult bine în lume (…). Dar omul plănuieşte şi Dumnezeu hotărăşte. Viaţa şi-a urmat cursul ei vijelios şi măreţ pentru mine. Iată, m-am văzut singur la Iaşi, la Universitate. Acolo am văzut că, într-adevăr, mi se deschideau mari perspective de viitor. Trăiam o viaţă normală, eram unul din cei mai apreciaţi studenţi, iubit de toată lumea şi cu o sete neobişnuită pentru Ideal: o lume nouă, în care să domnească iubirea şi dreptatea, armonia desăvârşită.

În Iaşi, deşi tot sufletul meu era însetat de dragoste, nu mi-am legat inima de nicio fată. De ce? Purtam în sufletul meu chipul unei fete, iubita mea, dar pe această fată niciodată nu am putut s-o recunosc întruchipată într-o făptură reală. Aşa încât am rămas la modul meu propriu de a trăi iubirea, revărsând-o în toate fiinţele, dar rămânând cu un gol în inima, care se aştepta umplut.

Şi, iată, am ajuns în închisoare. Am fost trist atunci?!… Am fost bucuros?!… N-aş putea spune. Îmi dădeam seama precis însă că închisoarea îmi rezolva prin suferinţă şi ruperea de lume o serie întreagă de probleme. Aveam totala convingere că sufăr pentru adevăr. Faptul acesta îmi aducea în suflet o pace adâncă. Mă afla pe calea împlinirii idealului.

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”.

La început a fost greu de tot. Dumnezeu însă a fost mereu cu mine. Nu m-a părăsit nicio clipă. Am început să înfrunt suferinţele trupului şi încet-încet am început a gusta din bucuriile noi. Am văzut că sunt un om păcătos. M-am cutremurat de păcatele mele, de neputinţa mea. Mi-am dat seama atunci că eu, care doream cu toată inima o lume ideală, eu însumi eram un păcătos. Deci mai întâi trebuia să devin eu un om curat, un om nou. Şi am început să mă lupt cu răul din mine.

Încet-încet a coborât peste mine lumina adevărului. Am început să trăiesc fericirea în suferinţă. Şi golul din inima mea, pe care eu aşteptam să-l umple iubirea iubitei mele, l-a umplut Hristos, Iubirea cea mare. Şi am înţeles atunci că mare cu adevărat este cel care are o dragoste mare, mare cu adevărat este cel care se vede pe sine mic.

Azi sunt fericit. Prin Hristos iubesc pe toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni! Dar sunt convins că este singura care duce spre fericire…

* Scrisoarea este preluată din cartea „Sfântul închisorilor” – Mărturii despre Valeiu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise, carte apărută la Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, în 2007


Anunțuri

Februarie 21, 2009

Cărţi care nu pleacă nicăieri

Filed under: Cultura — domnitaralu @ 9:01 pm
Tags: , , , ,

Andrei Roşca
biblioteca-2_300

Nu sunt puţini cei care au început deja să tragă semnale de alarmă în legătură cu o potenţială dispariţie a cărţilor în format fizic, pe hârtie. Aparent, principalii vinovaţi ar fi internetul şi PDF-urile. Eu cred foarte tare în tot ce înseamnă internet. Cred că mare parte din viitor se va construi în jurul lui. Mă îndoiesc însă că va există ceva care să poată înlocui cărţile atât de uşor.

Cartea este văzută ca un suport pentru cuvinte, o platformă, un vehicul pentru informaţie. Şi dacă ar fi să o privim aşa, atunci da, cărţile printate pe hârtie vor fi în 4-5 ani înlocuite în proporţie de 99% de ebook-uri sau cărţi audio. Aparent, nu s-ar schimba prea multe.

Cartea nu dispare, se transformă

Autorul are un mesaj de transmis sau are o poveste de spus, şi o poate spune la fel de bine indiferent că noi o citim pe hârtie sau pe ecranul unui calculator, ori o ascultăm la mp3-player. Pe de altă parte, noi începem să avem din ce în ce mai puţin timp şi stăm din ce în ce mai mult în faţa calculatorului, conectaţi la internet. Deci, în plan teoretic, ar trebui să fim mai dispuşi să citim o carte pe un monitor, indiferent că este beletristică sau manual de management. Cu alte cuvinte cartea nu ar dispărea, dar s-ar transforma în altceva, s-ar adapta “cerinţelor cititorilor”.

Însă toate acestea sunt valabile doar în cazul în care premisa este corectă. Şi exact acolo se face cea mai mare confuzie. Este o gravă eroare din punct de vedere al marketingului şi este cu atât mai deranjantă cu cât ea e făcută şi de oamenii din edituri şi lanţuri de librării. Cartea NU este doar un vehicul, nu este doar o platformă prin care ni se livrează informaţie. Sau poate că este asta pentru editori, librari şi mare parte din oamenii de marketing, însă surpriză! Părerea lor nu contează! Chiar nu sunt relevanţi decât în măsura în care mai au o calitate: cea de cititori. Şi aţi fi suprinsi să vedeţi cât de puţini oameni cu adevărat pasionaţi de cărţi sunt în unele edituri mari de la noi. De librării ce să mai zic…

Cartea ca experienţă

Din punct de vedere al cititorilor împătimiţi, cartea nu e doar un suport pentru conţinut, este o întreagă experienţă. Cititul unei cărţi este pentru mulţi dintre noi un ritual. Sunt lucruri pe care le facem întotdeauna înainte să începem să citim, avem locuri şi poziţii preferate, ne-am obişnuit să citim doar în anumite momente ale zilei, în anumite zile din săptămână. Unora ne place să bem un ceai cald, altora să citim cu căştile pe urechi, iar mare parte dintre noi dezvoltăm încet dar sigur un fetiş pentru cărţile proaspăt scoase din tipografie, doar datorită mirosului.

Şi atunci? Chiar să nu ajute ebook-urile la nimic? Oare nu vor schimba deloc industria cărţilor? Ba da, e posibil să descoperim sau, mai bine zis, să fie creată o noua nevoie. Nevoia de ebook-uri ar putea fi justificată într-o anumită măsură de dorinţă de eficientă.

În special în cazul literaturii de specialitate, ar putea fi interesant să cumperi o astfel de carte ŞI în format digital, odată ce ai citit-o în formatul tradiţional, doar pentru a putea căuta din când în când prin ea. Nu o dată mi-am dorit ca undeva, în colţul din stânga jos al paginii, să găsesc o casetă de “Search”. E cam acelaşi sentiment de frustrare pe care îl aveam uneori în liceu, în momentul în care aflam notă la o teză iar primul impuls era să dau “Undo”.

Ceea ce spun este ca un ebook ar putea înlocui cartea ca suport pentru cuvinte, însă nu va putea niciodată înlocui o întreagă experienţă. Vor spune că vor creea o experienţă noua. De acord, ar fi posibil. Însă i-a întrebat cineva pe pasionaţii de cărţi câţi dintre ei îşi doresc o experienţă noua care să o înlocuiască pe cea de acum? Există un anumit tip de comoditate pe care îl găsim în micile plăceri ritualice, comoditate pe care puţini am schimba-o pe promisiuni de folosire mai eficientă a timpului.

Apoi, să comparăm efectul pe care un email îl are asupra noastră, cu cel al unei scrisori scrise de mână, primită de la un prieten. Sunt lucruri pe care tehnologia nu le poate bate. Din contra, cu cât tehnologia avansează mai mult, cu atât suntem impresionaţi mai profund de lucrurile cu şi din suflet. Nu m-am hotărât încă dacă Octavian Paler avea dreptate când spunea că progresul tehnologic atrage după sine regresul spiritual, însă în mod cert Unamuno ştia ce spune când zicea că “pentru raţiune nu există altă realitate decât aparenţa”. Iar, pentru mulţi dintre noi, cel puţin aparent, în cărţi se pune suflet. Restul sunt detalii.

Articolul este preluat de pe site-ul www.bookblog.ro si poate fi citit aici

Cultură + marketing = Love?

Filed under: Cultura — domnitaralu @ 10:53 am
Tags: , , ,

Silviu Man

PREMIZA

În urmă cu o lună, am citit pe bookblog.ro un fragment din furiosul articol Marketingul cultural, sau cum să ajungem din nou la public, publicat de Petre Flueraşu pe basicmarketing.ro. Îi admir verva lui Flueraşu şi sunt ferm convins că dacă ar exista la noi mai mulţi care să aibă tonusul d-sale, peisajul cultural românesc nu ar părea atât de deşertificat. Din păcate, admiraţia mea pentru D-sa se opreşte aici, întrucât în privinţa conţinutului articolului respectiv ne separăm radical. De altfel, părerea mea personală despre Petre Flueraşu prea puţin contează în acest caz; rândurile de mai jos nu sunt o replică directă la adresa autorului, ci o critică unui set de idei foarte moderne pe care Flueraşu doar le-a asimilat şi sintetizat în articol – idei al căror nucleu este presupoziţia că ar exista un meci de disputat între cultură şi marketing, meci din care ultimul iese învingător cu ajutorul arbitrului (adică sistemul economic, cerinţele pieţei, publicul care, ah, cere şi iar cere).

Totuşi, înainte de a trece la discutarea fără ură şi părtinire a ideilor foarte moderne, mă văd nevoit să ridic nişte semne mari de întrebare asupra unor afirmaţii din articol. De exemplu, nu îl înţeleg pe Petre Flueraşu când aplică submorala economică de azi pentru vremea de ieri – “marii artişti ai Renaşterii au pictat, au scris şi au sculptat pentru bani”. Va fi suficient poate să spunem că Michelangelo (aviz “culturii de masă”! – a nu se confunda cu ţestoasa ninja omonimă!) întrebat la un moment dat de ce cioplește cu migală și partea nevăzută a statuilor sale – procedeu, evident, costisitor, nerentabil în viziunea pragmatică a vremurilor noastre – ar fi răspuns: “Dacă le vede vreun înger?”. De asemenea, nu înţeleg cum poate amesteca autorul articolului pe Kant şi Hegel în aceeaşi oală valorică cu Coelho şi Dan Brown fără să-i miroasă nimic – dar nimic! – suspect, nu înţeleg nici ce s-ar putea înţelege prin ideea de „cobai” ai culturii, nici elogiul fără obiect pe care îl face “accesibilităţii” din vremurile noastre, şi, peste toate, mi-e imposibil să pricep cum poate spune că vrea libertate, “indiferent de felul acesteia”, propunând în acelaşi timp, printr-o acrobaţie argumentativă, adaptarea completă la cerinţele pieţei şi – surpriză! – să mai fim şi “sinceri cu noi înşine“.

Dar, spuneam, scopul replicii mele nu este înfierarea lui Flueraşu, nici investigarea persoanei sale cu detectorul de prejudecăţi contemporane, ci cântărirea ideilor foarte moderne pe care acesta le-a preluat fără prea multe frământări interioare…

Pe scurt, pentru cei ce nu au avut vreme să citească articolul, ideile ar fi următoarele:

– cultura de azi, spre deosebire de cultura de ieri, este acum accesibilă tuturor ;
– nu există nici o diferenţă valorică între cultura de ieri şi cultura de azi ;
– standardele culturale ale trecutului sunt inaplicabile ;
– valoarea se măsoară statistic ;
– totul se rezumă la un raport între cerere şi ofertă ;
– “cinismul existenţial este religia viitorului” (?) ;
– “viaţa nu are valoare aseptică, pentru că viaţa este definită în esenţă de apropiere” (??)

Punând cap la cap aceste idei, nu ne rămâne decât :

– să ne adaptăm cu orice preţ ;
– “să învăţăm să privim viaţa cu detaşare, să învăţăm să apărem fericiţi” ;
– să ne modelăm “interesele după posibilităţi” ;
– “singura şansă a artiştilor este Marketingul Cultural” ;
– să fim sinceri cu noi înşine, să scriem şi să creăm doar pentru public.

MIZA

Soluţia ar fi deci reşaparea „clasicilor”: pensionarea pe caz de boală a lui Dante (din a cărui operă se poate opri însă versul ăla fain, cu “Lăsaţi orice speranţă…“, bun de plasat la petrecerile mondene nereuşite), bărbierirea (nu, nu cu briciul lui Occam) a lui Platon, reabilitarea lui Da Vinci prin asocierea comercială cu mai tonicul Dan Brown. Mendelssohn poate renunţa la simfonii, Marşul nupţial va fi suficient pentru gloria lui postumă şi pentru bunul început al vieţii cuplurilor postmoderne (bi/tri/cvadri/hetero/homo/trans-sexuale), Beethoven poate proceda la fel cu cvartetele de coarde şi sonatele acelea siropoase – a i se păstra prima parte din Simfonia a V-a pentru promo-urile de la TV (în lipsă, merge şi O, Fortuna din Carmina Burana lui Orff, efectul e similar) şi Oda bucuriei pentru imnul UE. Rubens, dacă ar fi trăit în secolul XX, va fi lucrat la Playboy, iar Van Gogh (cel cu urechea, ştiţi povestea) ar putea fi considerat un proto-emo.

Odată trimişi la plimbare învechiţii de mai sus, în spaţiul cultural vor putea campa hoarde de scriitori şi artişti plastici gata să scrie şi să organizeze happening-uri şi instalaţii pentru publicul care vrea să trăiască viaţa la maxim. Vom avea o mare surpriză : în loc să admire căpriţa “sexxy, laşcivă şi apetisantă” proiectată pe pagina 5 a “Libertăţii“, adolescenţii din autobuze şi metrouri vor lectura pasionaţi poveşti cu lesbiene, zoofili sau scatofili (că doar, ni se spune – “libertatea de exprimare este apărată chiar şi prin război”), pe lângă care istoriile lui Henry Miller miros a vanilie şi scorţişoară…

Am uitat că atunci când ieşim din umbra fertilă a clasicilor, cădem grămadă, spectaculos, (dar fără vreo rană, cam ca în desenele animate), în propriile abisuri. Realitatea este că “schimbarea din temelii” a început de mult şi va continua probabil şi fără aportul lui Flueraşu sau al subsemnatului. Proza s-a sufocat în arabescuri tehnice. Poezia a devenit de mult paradisul nonsensului. Din arta plastică contemporană înţelege fiecare ce vrea şi mai nimic (câinele lăsat să moară sub ochii publicului al lui Vargas Habacuc, acvariile patologice ale lui Hirst). Tot în registrul absenței de idei, unii din muzicienii consacraţi în Occident dau semne acute că nu-şi mai înţeleg propria artă (dovadă ridicola punere în scenă a Simfoniei Despărţirii a lui J. Haydn de Filarmonica din Viena, dirijată de Daniel Barenboim)…

Una dintre cauzele pentru care marketingul cultural e considerat singura salvare a artiştilor este probabil certitudinea că orice poate și trebuie făcut cunoscut, exhibat, promovat, prezentat, desigur, “într-o manieră cât mai atractivă”. Idee ridicolă şi nerealistă – orice ştie că există locuri unde nu toată lumea are acces în orice condiţii. De la secretele de stat şi intimităţile cuplurilor până la tainele religioase, există lucruri pe care oamenii, în general, nu trebuie sau nu pot să le ştie. Lumea, ne place sau nu, se sprijină pe stâlpi care nu se văd. Nu poţi să dezvălui oricui anumite secrete fără a le trunchia şi, deci, fără a le prezenta, chiar fără voie, într-o manieră mincinoasă.

O altă cauză ar fi, cred, impresia generală că tot ceea ce e accesibil e şi bun, şi te face şi liber. Oamenii vor libertate, dar uită în mod capital că libertatea se câştigă prin luptă asumată, nu prin pasivitate. Oricât am fi îndemnaţi de Pro TV să “gândim liber”, mura-n gură livrată zilnic de mass-media societăţii de consum nu salvează pe nimeni, numai banalizează faptele, trivializează discernământul şi întreţine iluzia cunoaşterii.

Alături de aceste concepţii, mai putem sesiza în vremurile noastre o tendinţă pe cât de greu de cuantificat, pe atât de nocivă. Este vorba de o inadecvare a instrumentelor de analiză la un anumit domeniu. Cântărim spiritul în termeni statistici, credinţa în termeni ştiinţifici, arta în termeni economici, politica în termeni jurnalistici, justiţia în termeni politici şi, iată, cultura în termeni de marketing. Rezultatele acestei inadecvări sunt în cel mai bun caz câteva adevăruri trunchiate – deci discutabile şi manipulabile – şi, în cel mai rău caz, un potop de inepții vehiculate cu ton profesionist prin ziare, bloguri, reviste şi micile ecrane. Per total, o confuzie generală în care singurele ierarhii sunt, eventual, cele impuse de topurile de vânzări.

Unde ar fi locul marketingului, deci? Nu fac parte dintre aceia care cred că cu cât un lucru e mai valoros, cu atât el este destinat unui public restrâns. Ştiu bine, ca unul care face de planton şi prin curtea Thaliei* că în zilele noastre nu se poate aplica nici un fel de criteriu statistic pentru a aprecia valoarea un act cultural. Există oameni de cultură şi artişti apreciaţi pe merit de piaţă aşa cum există oameni de cultură şi artişti excepţionali pe care piaţa, din varii motive, îi refuză. De asemenea, nu fac parte nici dintre aceia care refuză de la bun început orice fel de adaptare la mediul creat de piaţă. Dacă există internet, e destul de probabil că nu am să-mi trimit mesajele prin porumbei călători. Dacă există o piaţă structurată pe o bază creată de regulile marketingului, mi se pare normal să aplic regulile marketingului pentru a căpăta vizibilitate. Să aplic reguli de marketing, spuneam, nu să mă supun lor orbeşte şi, cu atât mai puţin, să le divinizez. (Remarca subtil Ţuţea, în alt context : “Dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.“). Deci, nu cred că marketingul trebuie să fie altceva decât o sofisticată şi eficientă unealtă ajutătoare. Şi, ca orice unealtă, va fi eficientă atâta vreme cât o utilizez fără să-mi uit scopul. Pot fi de acord cu toate metodele de promovare din vremurile noastre: bloguri, podcasturi, emisie live pe internet sau în prime time la TV, reclame luminoase pe magazinul Unirea etc. Cu o singură condiţie – ca aceste metode de promovare să ducă înspre un conţinut, să atragă cât mai mulţi oameni către un sens:

“Dar materia e atee, nu ştie carte, e total insensibilă la vorbe şi îndemnuri. Materia cere spirit şi libertate ca să producă şi să fie rentabilă” scrie undeva Ion D. Sîrbu (altminteri, un scriitor uriaş, ignorat până acum de oamenii de marketing). „Rentabilă”! Aşadar, pragmatismul material al omului de marketing va fi de folos atâta vreme cât este pus în slujba a ceva, adică atâta vreme cât omul de marketing îşi asumă onest rolul de servant al culturii. Marketingul nu trebuie aşadar să încerce să remedieze “lipsa de transparenţă” a culturii, ci lipsa de apetenţă a omului contemporan. O formă care îmbracă un conţinut fără a-l vicia.

Dintre funcţiile culturii, una dintre cele mai importante este eliberarea omului din zoologie, scrie Vlad Mureşan într-un excelent eseu – Sensul ultim al culturii. Actul cultural cere aşadar nu adaptare, ci căutare pe cont propriu. (În schimb propaganda, pentru a fi eficientă, necesită adaptare. Adaptare care presupune renunţarea tocmai la perimetrul de manifestare al culturii: sinele. Odată abolit sinele, individul va fi vulnerabil la orice fel de stimuli externi, fără a avea posibilitatea de a se opune în mod categoric şi de a articula opinii proprii). Actul cultural este mai întâi personal şi apoi comunitar, prin răsfrângere, dar niciodată colectivist, spre deosebire mesajul de propagandă care, pentru a fi eficient, nu poate fi, prin definiţie, decât colectivist.

Din aplicarea acestor idei foarte moderne nu pot rezulta decât turme, care, ca orice turme, vor fi la fel de entuziaste şi la “Steaua – Dinamo”, şi la deschiderea sezonului de reduceri la mall, şi la învestirea unui nou preşedinte peste circul politic. Parafrazându-l pe Sábato, putem spune că actul culturii are doi poli: Unul şi Universul. “Masa” nu află nicăieri în această ecuaţie, din simplul motiv că actul cultural unul prin natura lui unul interior, iar masa este, prin definiţie, dependentă de stimuli exteriori.

Putem recapitula, pentru elevii mai leneşi : 1. cultura nu creează mase ; 2. dacă masele se formează, nu putem lega acest fenomen de cultură, ci de propagandă. (Şi atunci este legitim să ne întrebăm în slujba cărei ideologii s-a născut propaganda care mimează cultura).

SURPRIZA

Rezultatele aplicării ideilor moderne pot fi uşor prevăzute. Blocajul mintal, sărăcirea limbajului, mimetismul şi inerţia comportamentală, vieţuirea în banalul unui scandal permanent, adoptarea gândirii “în bloc”, opacitatea la idee. Un sedentarism al spiritului în raport direct proporţional cu hiperactivitatea. Sorin Lavric, într-un pasaj memorabil din eseul-diagnostic Coribantul și menadele, publicat în Idei în dialog, octombrie 2008, descrie astfel sedentarismul :

“Intrarea într-un ritm de viață în care, pe dinlăuntru, totul a înțepenit. Adevăratul trai sedentar presupune sleirea interioară, iar nu lipsa mișcării fizice. Un sedentar (latinescul sedentarius – cel care s-a lăsat jos) e cel care s-a strâns în el însuși, chircindu-se și acoperindu-se de o crustă insensibilă la reproșurile conștiintei. De aceea, poți fi sedentar chiar și atunci când alergi zilnic kilometri întregi și chiar și atunci când tragi înnebunit de fiare într-o sală de fitness: pe dinăuntru ești sclerozat, inactiv și stătător. Poți fi sedentar chiar scriind zilnic un articol de ziar și chiar ținând mereu discursuri despre binele omenirii, poți fi sedentar publicând anual o carte și schimbând avionul de la un congres de politologie la altul: pe dinăuntru ești mai înțepenit decât înțepenitele moaște ale Sfintului Spiridon din Corfu.”

În final, eseistul remarcă strălucit: “Opusul sedentarismului nu este agitația, ci asceza“. Asceza, adică “deprinderea, exercițiul”, semn ale prezenței tale în tine. A trăi în cultură presupune înainte de toate prezenţă. Iată de ce omul confortului, cu ființa suspendată între parantezele prezentului, nu poate fi în acelaşi timp om al culturii.

Care ar fi soluția? Să le amintim oamenilor, pentru binele lor, mai întâi de Divina Comedie şi Demonii, opere garantate de veacuri şi apoi, odată dobândit simţul valorii şi ierarhiei, să aleagă singuri. Să le spunem că trebuie să-și amintească mai întâi de ei înșiși pentru a fi liberi, livrându-le singura rețetă de “succes” posibilă: să dobândească discernământ; și dacă vor să dobândească discernământ, trebuie să înveţe să refuze ideile rumegate de alții, să judece cu mintea proprie şi să simtă cu propriul suflet, iar asta se poate face numai printr-o căutare neobosită… Altfel, ceea ce facem se va putea numi oricum, numai cultură nu.

Scrisă de Silviu Man

* Acea Thalia la care m-am referit, pentru adepţii culturii de masă şi entertainingului cultural, nu are nici o legătură cu actriţa din telenovele. Sau una poate foarte subtilă.

Articolul este preluat de pe site-ul http://www.bookblog.ro şi îl găsiţi aici

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.