Domnita’s Weblog

Noiembrie 28, 2009

Povestea lui Gandacut si a Boncutei

Filed under: Povesti — domnitaralu @ 7:54 pm
Tags: , , , ,

A fost odată ca niciodată, într-o ţară îndepărtată, într-o căsuţă părăsită, o familie de gândăcei: Mama-gândăcel, fetiţa-gândăcel şi Gândăcuţ, băieţelul cel mai mic. Aceştia trăiau într-o coajă de nucă dintr-un coşuleţ spânzurat de grinda casei celei vechi. Îşi făcuseră un loc tare comod, cald, în care se simţeau bine, iar gândăceii cei mici obişnuiau să se joaca pe blăniţa roşcată a unei veveriţe prăfuite care veghea deasupra coşuleţului cu nuci. Tatăl-gândăcel lipsea de multă vreme – cei doi gândăcei mai mici nici nu îşi putea aminti de el altfel decât din poveştile mamei. Aceasta le spunea adesea poveşti seara – despre ţări frumoase, despre zăpadă, steluţe. Însă copiilor cel mai mult le plăceau poveştile despre vechea lor căsuţă, din vremea în care ea era încă locuită. Iar mama le spunea că aceasta a fost cândva o fabrică de nectar – un suc dulce şi bun care le plăcea tare mult copiilor de oameni. Însă, ajungând să vorbească despre fabrică, mama gândăcel, în funcţie de cum se simţea, fie spunea lucruri frumoase şi vesele, fie foarte triste şi misterioase, pe care copiii nu le înţelegeau. Aşa, bunăoară, le spunea uneori că e o mare pacoste nectarul acesta pentru familia gândăceilor, că e adeăvarat că, pe vremea când oamenii făceau acolo nectar, în căsuţa lor era mereu cald şi că era o plăcere să îi priveşti pe oameni muncind, dar că pasiunile prea mari sunt distrugătoare şi că e mai bine acum… lucru pe care cei doi gândăcei mici nu reuşeau să le înţeleagă.

Timpul a trecut, iar cei doi gândăcei au crescut frumoşi tare. Gândăcuţ se făcuse puternic, avea ochişori mari, rotunzi, verzi, iar aripioarele lui minunate şi diafane răsfrângeau razele soarelui în mii de culori. La un moment dat, în timp ce se bălăcea Gândăcuţ într-un strop de rouă pe frunza unui nuc bătrân, a văzut prin frunziş o sclipire de smarald care l-a furat cu totul. Ţopăind cu grijă să nu sperie acea strălucire, Gândăcuţ s-a îndreptat într-acolo şi a găsit o mică minune: un alt gândăcel frumos, frumos. Subţirică la mijloc, cu ochi mari, catifelaţi şi rotunzi, care au clipit cu teamă atunci când el s-a apropiat de ea, dar care, în acelaşi timp, l-au învăluit într-o căldură mai mare chiar şi decât razele soarelui din amiezile de vară…

A luat-o cu el pe micuţa Gândăcică, despre care a aflat că o cheamă Boncuţa, şi a dus-o cu el acasă. A prezentat-o mamei lui, care tare mult s-a bucurat pentru că surioara lui tocmai se căsătorise şi plecase la o altă căsuţă, iar ea se simţea bătrână şi îşi dorea ajutor în căsuţa de alună. Astfel, Boncuţa şi-a intrat deplin în rolul de stăpână a căsuţei de nuci, iar zilele lor împreună s-au transformat în nesfârşite minuni. De dimineaţa până seara deretica prin căsuţă, avea grijă de mama lui Gândăcuţ, care, într-adevăr, era tot mai bolnavă şi nu mai putea nici zbura bine. Însă cel mai mult îi plăceau serile, când se întorcea Gândăcuţ de afară şi când începeau să se joace. Zburau prin toată căsuţa, se luau la întrecere, ieşeau în via de afară şi se bucurau, toamna, de dulceaţa strugurilor. Iar seara se aşezau pe câte o frunză de copac mare, iar Boncuţa privea la lună prin aripioara lui Gândăcuţ, minunându-se de frumuseţea culorilor pe care le vedea proiectându-se pe lună.

Aşa au trecut ani de zile. Mama lui Gândăcuţ a murit, iar cei doi au rămas singurei în casa cea veche. Iarna, seara, când se aşezau în pătuţ, cuibărindu-se unul în braţele celuilalt şi acoperindu-se cu aripioareşe diafane, obişnuiau să îşi imagineze cum zburdă oiţe în jurul lor, dar oiţe mici-mici, mai mici decât ei. Şi, împreună, le dădeau nume până adormeau, acesta fiind cel mai drag joc al lor.

Cât timp Gândăcuţ era afară, Boncuţa încerca să facă din căsuţa lor un loc cât mai frumos, pe care îl primenea în fiecare zi. Astfel, într-o dimineaţa de vară, aceasta s-a trezit mai devreme şi a făcut o salbă de picături de rouă, pe care le-a atârnat în jurul căsuţei. Nici nu vă puteţi închipui ce încântat a fost şi Gândăcuţ când a văzut frumuseţea sclipirii acelei salbe pe casa lui.

Într-o zi, prin pădurea din jurul casei cu coşuleţul de nuci, se plimbau nişte oameni, a căror atenţie a fost atrasă de sclipirea salbei de rouă. Aceştia au pornit într-acolo şi au găsit căsuţa. Deşi Boncuţa a observat vânzoleala, nu avea cum să ştie că vreme de multe săptămâni au vuit toate ziarele din oraşele cele mari despre redescoperirea fabricii de nectar. Au început procese la tribunal, moşternitorii au vrut să o primească din nou şi să o pună în funcţiune. Ceea ce au şi reuşit, fără să ştie că acest lucru va schimba pentru totdeauna destinul celor doi fericiţi gândăcei.

Nu mică le-a fost acestora mirarea, când au văzut că încep să vină oamenii la ei în casă, că fac măsurători şi zgomot mare în fiecare zi, până când Gândăcuţ, văzând jgheaburile mari şi amintindu-şi de poveştile mamei sale, şi-a dat seama că vor să repună în funcţiune vechea fabrică de nectar. Câtă fericire şi încântare şi mândrie pe el, să poată trăi ce au trăit moşii şi strămoşii lui! Sufletul Boncuţei era, însă, îndoit. Pe de o parte, se bucura când vedea că oamenii au grijă de casă şi o fac frumoasă, pe de altă parte nu putea uita vorbele mamei lui Gândăcuţ, când spunea că fabrica aceasta e o mare pacoste.

Totuşi, în ciuda schimbărilor, viaţa celor doi a continuat netulburată. Doar că acum urmăreau şi activităţile oamenilor şi aşteptau să fie pusă în funcţiune fabrica. Iar în ziua în care s-a întâmplat aceasta, cei doi au fost atât de fericiţi, încât ore întregi au tot botezat oiţe, fără să poată adormi. Încă de a doua zi, curiozitatea lui Gândăcuţ despre cum se face nectarul era tot mai mare şi tot mai multe ore îşi petrecea privind la naşterea minunatului suc cu reflexe de foc. Până când, într-o zi, a vrut să guste şi el o picătură – doar o picătură – din licoarea fermecată. Şi a făcut acest lucru, nevăzut de nimeni, neştiind ce fericire şi ce durere îi va aduce. Astfel, Gândăcuţ şi-a strâns aripioarele în jurul trupuşorului firav şi s-a aplecat asupra vasului mare, sorbind o picătură – care i-a transformat viaţa! În aceeaşi clipă s-a îndrăgostit de licoarea aceea dulce şi bună, iar de atunci, seara, când se aşeza lângă Boncuţa, o lăsa mai mult pe ea să dea nume oiţelor, căci mintea lui era mereu furată de amintirea licorii magice.

Boncuţa simţea tot mai mult schimbarea petrecută în Gândăcuţ, însă era obişnuită să aibă încredere în el, astfel încât nu i-a spus nimic, ci a ascuns amărăciunea în adâncul sufletului ei. A observat că trec zile multe fără ca ei să se mai uite la lună, că uneori Gândăcuţ vine târziu de la jgheabul de nectar şi nu îi mai arde să zboare prin casă…

Până când, într-o zi, Gândăcuţ a rămas nepermis de mult la jgheab. Boncuţa l-a tot căutat, însă nu l-a putut găsi. Şi stătea amărâtă tare în căsuţă, sperând să se întoarcă degrabă. Dar el a continuat să întârzie, iar ea, îngrijorată, a plecat în căutarea lui. Şi a zburat, micuţa, pe lângă becuri şi prin toate locurile unde ştia că l-ar putea găsi. Când voia să renunţe la căutare, a auzit un glas stins, mic, care o striga. Abia reuşind să îşi dea seama de unde vine, Boncuţa s-a năpustit asupra unor păhărele în care se topea zahărul. Şi nu mică i-a fost disperarea când l-a văzut acolo pe Gândăcuţ, cu aripioarele cristalizate, de zahăr, privind la ea cu ochişorii mari.

–         Gândăcuţ, dragul meu, e târziu. Vino acasă! Ce faci acolo?

–         Nu mai pot veni acasă, Boncuţo! Vreau să mă transform şi eu în nectar. Uite,

aripioarele deja îmi sunt zahăr şi de aici mă voi scurge, încet, în marea de nectar. Vreau să aduc şi eu cuiva bucurie mare, când mă va bea. Însă eram trist tare că nu am apucat să îţi spun. Aş vrea să te rog ceva…

Cu lacrimi mari în ochi, Boncuţa s-a apropiat de el, să audă mai bine ce îi spune, căci şi glasul i se transforma încet în cristale de zahăr.

– Boncuţo, vreau să te rog ceva… De-acum, seara, să botezi şi cu numele meu o oiţă. Să-i spui Gândăcuţ-Nectaruţ. Aşa vei ştii că sunt cu tine mereu…

Iar ea, tocmai când voia să îi răspundă, a văzut cum se deschide fundul paharului, iar cristalul de zahăr Gândăcuţ cade în vâltoarea dulce a nectarului…

 

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.