Domnita’s Weblog

Ianuarie 2, 2009

Poveste – 6 septembrie – Minunea Arhanghelului Mihail in Colose

În timp ce părinţii stăteau liniştiţi în bucătărie, mama strângând masa de seară, iar tatăl ajutând-o la spălat, copiii se jucau în sufragerie. Deodată, de acolo se aud ţipete (Dami, of…) şi plânsete (plânge Ana???). Deasupra gălăgiei încerca să se impună glasul Ecaterinei, care voia să facă linişte (terminaţi amândoi, că vă aud părinţii!).
Părinţii s-au grăbit spre cameră, să vadă ce s-a întâmplat şi nu mică le-a fost mirarea când, intrând, au văzut-o pe Ana ghemuită într-un colţ pe canapea, cu ochii roşii de plâns. Damian tremura de supărare, lângă fereastră, iar Ecaterina, în mijloc, încerca să menţină echilibrul.
– Ce se întâmplă aici? a întrebat, imediat, mama.
– V-am zis euuu… a şuierat Ecaterina.
– Haide, pâlăşte-mă, solă lea, a atacat Damian.
– Eu nu pârăsc pe nimeni, a sughiţat Ana.

Apoi, dintr-odată, au început toţi trei. Din amestecarea vocilor, abia au reuşit părinţii să înţeleagă câteva cuvinte: televizor, biserică, dărâmată, Dumnezeu, poate, nu poate, ajutor, rău, bun…
– Pe rând, vă rog! a intervenit tatăl, liniştit, dar ferm. Ecaterina, explică-ne tu, te rog.
În timp ce licuricii cei mici se uitau cu ochi plini de nădejde la ea, Ecaterina a început să vorbească:
– Atunci când am venit în cameră, era televizorul deschis. Am văzut o emisiune cu poze vechi, alb negru. Vorbeau despre nişte biserici care au fost dărâmate şi de oameni închişi. Imaginile erau groaznice, nu ne venea să credem cum minunatele biserici se pot transforma în praf. Apoi, dintr-odată, Dami a început să ţipe că Dumnezeu nu a putut să le salveze, că oamenii au fost mai puternici decât Dumnezeu. Ana l-a contrazis şi s-au certat tare de tot.
– Ana, te-a lovit Dami? De ce plângi?
– Nu m-a lovit. Dar m-a întristat tare. Nu se poate să spună că oamenii au fost mai puternici decât Dumnezeu. Parcă l-am şi văzut pe îngeraşul lui cum se mâhneşte şi îşi pune faţa în mâini de supărare. Apoi, am început să ţip la frăţiorul meu şi l-am supărat şi eu pe îngeraş. Acum, din trei, doi plâng. Eu nu vreau să îl mai fac să plângă, a spus Ana, în timp ce ochii i se umpleau din nou de lacrimi.
– Ba să plângă, dacă vor, a spus Dami supărat, deşi se vedea cum şi în ochii lui joacă lacrimi. Nu au putut să îi oprească pe oamenii lăi…

În timp ce tata s-a dus să o mângâie pe Ana, să-i spună să nu mai plângă, că îngeraşii nu ţin supărare, mama a mers şi l-a luat pe Dami în braţe, mângâindu-l pe păr. Tot cu el în braţe s-a aşezat pe canapea, apoi a început să povestească:
– Tocmai despre asta voiam să vă vorbesc azi… într-un fel, de fapt. E adevărat că au fost câţiva ani când oameni foarte răi au închis şi au dărâmat biserici, e adevărat că oamenii buni au fost aruncaţi în închisori.
– Şi e adevălat că îngelii şi Doamne-Doamne nu au făcut nimic, a continuat, arţăgos şi trist, Damian.
– Ba nu e adevărat deloc. Doamne Doamne zidea pe vremea aceea biserici în sufletele oamenilor, iar cei care au fost aruncaţi în închisori, sunt sfinţi şi astăzi se roagă pentru ţara noastră.

Ecaterina asculta cu atenţie, la fel şi Ana, care mai sughiţa încă, din când în când, în braţele tatălui. Şi ochii lui Dami străluceau de bucurie. Ştia că mami o să îi arate că a greşit şi îşi dorea mult lucrul acesta. Aştepta dovada mămicii…
– Ca să vedeţi că Dumnezeu i-ar fi putut opri dacă ar fi vrut, vă voi povesti o minune care se pomeneşte chiar azi. Cu mulţi ani în urmă, puţin după ce a murit Mântuitorul, unul dintre Apostolii săi, ajungând în Colose (departe, licuricii mei dragi) le-a spus oamenilor că în oraşul lor va veni Sfântul Arhanghel Mihail. Acest Sfânt, pe care îl ştiţi din icoane –e îngerul acela frumos, cu spadă de foc în mână – este numit şi „Prinţ al îngerilor”, este, se spune, şi portarul Raiului. După spusele ucenicului Ioan, la puţină vreme a izvorât în acel oraş, din nimic, un izvor tămăduitor. Oameni mergeau acolo cu tot felul de probleme – cu boli, cu necazuri, cu dureri – şi acolo se vindecau de tot lucrul ce îi măcina. Ştiau cu toţii că pentru asta trebuie să mulţumească Sfântului Arhanghel Mihail, iar unul dintre ei, căruia Sfântul, cu ajutorul izvorului, i-a vindecat fetiţa bolnavă, a construit acolo o bisericuţă.
– Ce mulţumile flumoasă! a spus Damian, care uitase de supărarea sa, iar Ana i-a dat imediat dreptate.

După aproape 100 de ani, a venit în acea biserică un tânăr călugăr, Arhip, care slujea acolo. Era iubit de oameni şi de Sfântul Arhanghel, care făcea prin el multe minuni. Dar, după cum, din păcate, şi voi ştiţi, oamenii sunt răi şi curând s-au adunat unii care erau invidioşi pe tânărul cel iubit de Arhanghel. Mai mult, ei erau aşa de supăraţi pe el, încât s-au supărat şi pe Sfântul Arhanghel şi pe bisericuţă şi au hotărât să distrugă tot. Astfel, ei au vrut să mute cursul unui râu – lucru complicat şi anevoios, dar nu imposibil – peste biserică. Dacă ar fi făcut aceasta, atunci râul ar fi înghiţit Biserica şi, odată cu ea, şi pe Arhip şi izvorul şi icoanele Sfântului Arhanghel…
– Ce oameni răi! au strigat, într-un glas, licuricii.
– Da, erau foarte răi şi duşmănoşi, dar iată că Sfântul Mihail nu a vrut să se întâmple asta. Atunci, el a mers l-a Arhip, i s-a arătat şi l-a încurajat.
– Wow, înseamnă că Arhip a văzut un îngel. Şi eu vleau! A spus Daminel, însă nimeni nu i-a răspuns… avea rost să îi amintească ce tocmai spusese despre îngeri? Nu, toţi erau bucuroşi că nu mai e supărat şi Ana chiar l-a îmbărbătat:
– Dacă vei fi cuminte, sigur vei vedea şi tu!

Mama a continuat:
– Sfântul Arhanghel şi Arhip aşteptau râul, iar când acesta s-a apropiat, vuind, de biserică, Sfântul Mihail a lovit cu un toiag în piatră, iar aceasta s-a deschis şi a înghiţit râul. Se spune că şi astăzi se vede cum râul dispare, deodată, într-o piatră.

Ochii copilaşilor erau mari de uimire.
– Vedeţi, iubiţii mei, Dumnezeu şi Sfântul Arhanghel au oprit distrugerea bisericii pentru că oamenilor le era de folos să vadă minunea aceasta. În România, multe biserici au fost dărâmate, dar au şi rămas multe. În plus, eu cred tare că în locul fiecărei bisericuţe dărâmate, Dumnezeu şi Sfântul ei ocrotitor au zidit multe altele în sufletele oamenilor – aşa le-a fost lor de folos. Dami, să nu mai spui că Dumnezeu nu poate. Tu ştii foarte bine că El poate tot ce vrea, că e atotputernic.
– Nu mai spun, mami. Aşa e, ştiam luclul acesta, dal m-am întlistat şi eu de atâtea biselici flumoase cale au dispălut şi în cale nu mai putem să ne închinăm. Acum ştiu că le avem în suflet şi sunt buculos. O log pe Ana să mă ielte, ial deseală îi log şi pe îngelaşi să ne ielte pe toţi…

Anunțuri

Poveste – 5 septembrie – Sfantul Profet Zaharia

Seara se coboară peste ţară, acoperind munţi, dealuri şi câmpii cu mantia ei de întuneric. Una câte una, stelele se arată pe cer, sclipind spre bucuria oamenilor şi povaţa drumeţilor. E o seară caldă, asemănătoare celor din vara care se sfârşeşte. Poate ultima seara caldă din an.

La ţară, părinţii licuricilor, licuricii şi prietenii lor dragi, părintele Adrian, Ileana şi cei trei copii, stau afară, pe pături, în jurul unui foc, şi povestesc. A fost o zi liniştită şi însorită, plină de voioşie şi joc licuricesc. Seara, au făcut grătar, apoi au cântat în jurul focului. Acum, se simt moleşiţi cu toţii şi se gândesc să se îndrepte spre somn. Deodată, Anastasia, sprijinită de umărul preotesei, spune tare:
– Nu vreţi să ne spuneţi acum povestea de culcare? Apoi, când intrăm în casă, ne luăm numai pijamalele, spălăm dinţişorii, spunem rugăciunea şi mergem în pat.

Fetele s-au arătat pe dată încântate, străluceau şi ochii băieţilor, dar ei au preferat poziţia lor contra:
– Poveştile se spun în pat! A explicat, sfătos, Damian.
– Şi eu aşa zic! L-a susţinut, de îndată, Casian.
– Majoritatea decide, a hotărât Ecaterina.
– Bineee, bineeee… au acceptat băieţii.
– Cine o să ne spună povestea? A întrebat Teodora.
– Eu zic că azi e rândul Ilenei, a spus părintele trăgându-se mai în spate. Ochii părinţilor de licuricii confirmau spusa lui.
– Foarte bine, a răspuns ea, plină de hotărâre. Să vedeţi voi, copii, ce poveste frumoasă o să vă spun eu, de o să vă minunaţi. Vă voi povesti despre tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, Sfântul Zaharia. După cum ştiţi, soţia lui era soră cu mama Maicii Domnului.
– Cu Sfânta Ana, patroana mea, nu? A întrebat, încântată, Ana.
– Da, cu patroana ta. Nu voi stărui acum să vă povestesc despre cum s-a născut Sfântul Ioan.

Fetele cele mari ştiu de la grădiniţă, iar cei mici cu siguranţă au auzit prin predici.
– Da, noi ştim! A întărit Damian, în timp ce Casian dădea hotărât din cap. Ce ştiu cei doi, însă, nu au mai apucat să spună, pentru că Ileana a continuat:
– Tocmai pentru că ştiţi, nu voi insista asupra acestei poveşti, pe care oricum o veţi afla când va fi prăznuit Sfântul Ioan. S-ar putea să nu vă spun nimic nou (spunând acestea, urmărea chipurile copiilor, care nu erau siguri dacă trebuie să fie mândri sau dezamăgiţi că ştiu tot), aş vrea doar să vă atrag atenţia asupra unor întâmplări. Aş vrea, deci, ca acum să vă gândiţi fiecare dintre voi cât de mare trebuie să fi fost bucuria Sfinţilor când s-a născut Ioan.
– E aşa cum ne-am bucurat noi când s-a născut Dami, aşa-i? a întrebat Ecaterina.
– Sau noi când s-a născut Casian?
– E asemănătoare bucuria, poate chiar un pic mai mare, pentru că nu e bucurie mai mare decât să ai copii, a continuat Ileana, în timp ce copilaşii ei se strângeau mai tare în jurul ei. Licuricii, desigur, le-au urmat exemplul.
– Aşa, acum că vă închipuiţi cam cât de fericiţi au fost Sfântul Zaharia şi Sfânta Elisabeta, vă propun să facem un joc. Un mic concurs. Sfântul Ioan s-a născut cu câteva luni înainte de Mântuitorul. Ce întâmplare groaznică s-a petrecut după naşterea Mântuitorului?
– Venirea magilor? A întrebat Anastasia, nu prea convinsă.
– Magii au venit într-adevăr atunci, dar aceea a fost o întâmplare fericită. Ce a fost rău atunci?
– Ceva cu Ilod, au strigat băieţii într-o gură.
– Aaa, au completat imediat Ecaterina şi Teodora. Irod a pus să fie omorâţi toţi pruncii.
– Aşa… a răspuns Ileana, arătând că aşteaptă mai mult.
– Înseamnă că Irod a încercat să îl omoare şi pe Ioan? A întrebat Ana, fiind pe fază, ca întotdeauna.
– Exact! A spus, mulţumită, Ileana, în timp ce mama licuricilor a plecat în casă după struguri – premiul copilaşilor.
– Soldaţii lui Irod, aşadar, au venit să îl omoare pe Sfântul Ioan. Dumnezeu însă i-a purtat de grija, Elisabeta a fugit cu el. Ajungând într-un loc de unde nu mai ştia încotro să meargă, ea s-a rugat fierbinte Domnului să o ajute.
Atunci, s-a deschis o crăpătură în muntele din faţa ei, iar ea s-a ascuns cu pruncul acolo.
Ochii copilaşilor sclipeau de mulţumire.
– Văzând soldaţii că Ioan nu e acasă, au mers la templu să îl caute pe Zaharia. V-am spus că era preot Acesta, desigur, nu le-a spus unde era fiul său. Soldaţii, de supărare, l-au omorât. Of, văd că vă întristaţi. Şi aveţi de ce. Dar gândiţi-vă un pic altfel. Zaharia a murit ca să îşi salveze fiul. A făcut un gest foarte nobil şi bineplăcut lui Dumnezeu şi acum e sfânt. Şi soţia lui a murit câteva zile mai târziu – s-a dus în rai, după soţul ei, alături de care trăise o viaţă. Sfântul Ioan a crescut în pustie, iar restul vieţii lui o cunoaşteţi…

Nu mai era loc de comentarii. Povestea intrase adânc în sufletele ascultătorilor, fiecare minunându-se, în felul său, de dragostea mare a sfinţilor. Şi în acea seară, la rugăciune, copiii nu au uitat să spună şi rugăciunea cea frumoasă:

Doamne, cât este de bine
Când e mama lângă mine;
Doamne, cât este de rău,
Când nu văd pe tatăl meu.
Tata, mama mă iubesc
Şi de mine îngrijesc;
Ţine-i, Doamne, îndurate,
La mulţi ani cu sănătate;
Fă-le parte tot de bine
Sa aibă grijă de mine!
Doamne, ţine fericiţi
pe părinţii mei iubiţi
Să mă poată creşte bine
Să se bucure de mine.
Amin!

Poveste – 4 Septembrie – Proorocul Moise, alesul lui Dumnezeu

E sfârşit de săptămână, iar părinţii şi licuricii au plecat la ţară, la parohia prietenilor lor. Ce bucurie pe copii, când au aflat! La Ileana e mereu prilej de voie bună, iar copiii ei, Anastasia, Teodora şi Casian, sunt cei mai buni prieteni ai licuricilor.

Odată ajunşi, a şi început joaca. Licuricele şi-au luat păpuşile şi s-au dus în fundul grădinii, sub nuc, în timp ce Damian l-a luat pe Casian să îi povestească despre Sfinţii Teofil şi Eftimie şi despre prietenia lor. Când Ileana a mers să îi cheme la masă, nu mica i-a fost mirarea să îi vadă pe băieţi săpând de zor la o groapă.
– Ce faceţi acolo, minunaţilor? A întrebat ea râzand.
– Ne letlagem în pustie, a scrâşnit Casian din dinţi, încercând să scoată o rădăcină mai groasă din pământ. Aşa au făcut şi Teofil şi Eftimie.
– Da! a completat Damian. Şi atunci nu s-au mai celtat niciodată.
– Hmm… interesant ce spuneţi voi acolo. Dar eu încă mai cred că există şi alte metode ca voi să nu vă mai certaţi, nu trebuie numaidecât să vă retrageţi în pustie, le-a explicat Ileana, care de-abia îşi putea înăbuşi un hohot de râs.

La masă, Ileana a povestit tuturor năzbâtia băieţilor. Câteşipatru fetele se uitau îmbufnate şi puţin invidioase, că ele fuseseră cuminţi toată ziua, fără a reuşi să atragă atenţia ca băieţii cei aiuriţi. De cum însă au plecat de la masă, au şi uitat de supărarea lor şi s-au aşezat cu toţii la televizor. La un moment dat, Ana s-a ridicat de lângă ei, a luat-o pe Teodora de mână şi au venit în bucătărie, la părinţi.
– Mami, azi nu ne mai spui poveşti? A întrebat Ana.
Teodora, linguşindu-se pe lângă Ileana, a completat:
– Ei zic ca mereu le spune mami poveşti seara. Şi-au luat angagamente de noul an.
– Da, tocmai ne povesteau despre asta, a spus părintele Adrian, ridicându-se de pe scaun. Ce zici, Ana, dacă vă spun eu în seara asta povestea? Te învoieşti?
– Eu mă învoiesc, dar trebuie să le spun şi frăţiorilor. Merg să vedem dacă ei vor.
– Bine, iar dacă vor, atunci vârâţi-vă în pijamale şi daţi-mi un semn când sunteţi gata.

Fetele au plecat să-şi îndeplinească misiunea şi, după ceva vreme, s-au întors să-l cheme pe părintele la poveste.
– Aşa e mami meleu, a oftat Damian din pătuţ. Când se întâlneşte cu Ileana, nu îşi mai telmină poveştile. Tlebuia să ne aşteptăm la aşa ceva.
– Lasă, Damiane, nu te mai supăra. Că nici ele nu se văd des. Ce, nu-ţi place dacă îţi spun eu povestea? A întrebat părintele.
– Ba da, a răspuns Dami, nu înainte însă de a primi un cot în coaste de la Ecaterina, pe de o parte, şi de la Anastasia, pe de alta.
– Despre ce ne povesteşti? A întrebat Teodora.
– Despre cine, nu despre ce, copilul meu, a corectat părintele. Azi vă povestesc un pic despre Moise, un sfânt care a trăit demult, demult, înainte chiar de a se naşte Mântuitorul. Pe vremea când s-a născut, cei din poporul lui erau foarte chinuiţi de nişte oameni răi. Se purtau cu ei de parcă ar fi fost servitori şi mereu inventau alte şi alte chinuri. La un moment dat, ce credeţi că le-a trecut prin cap? Nici mai mult, nici mai puţin, decât să nu le mai dea voie evreilor (că din neamul lor se trăgea Moise) să nască prunci. Împăratul cel rău a angajat soldaţi, care să omoare toţi bebeluşii de evrei pe care îi găseau.

Deşi niciunul dintre copii nu a comentat nimic, ochii lor mari exprimau în unison: groaznic!.

Părintele a continuat:
În vremea asta s-a născut şi un băieţel. Mama lui, însă, nu voia ca fiul ei să moară. Rugându-se ea lui Dumnezeu, l-a pus pe fiul său într-un coşuleţ şi i-a dat drumul pe Nil, un fluviu mare din Egipt. Coşuleţul său plutea pe apă, fiind păzit de Dumnezeu şi tot Domnul a rânduit ca el să fie văzut de fata faraonului, adică a împăratului de acolo. Ea a cerut servitoarelor sale să i-l aducă. Văzând prinţesa în coşuleţ un copilaş frumos, şi-a dat seama că e unul din pruncii care trebuiau omorâţi. Fiindu-i însă milă de el, s-a hotărât să îl adopte.
– Ce frumos din partea ei! A spus Ecaterina.
– Da, e frumos. Dar cum ea era prinţesă, a căutat o doică pentru copil, adică o femeie care să aibă grijă de el. Domnul a rânduit ca aceasta să fie chiar mama lui, care îl pusese în coşuleţ. Vă daţi seama cât a fost ea de fericită! Prinţesa l-a botezat pe băiat „Moise”, pentru că în egipteană „moise” înseamnă „apă”, iar copilul îi fusese adus de apă. Cu cât creştea Moise, cu atât era mai iubit la palat. Şi împăratul se juca adeseori cu el, deşi Moise i-a aruncat odată coroana pe jos.
– De ce? A întrebat, nedumerita, Ana.
– Pe coroană era desenat un idol, iar Moise era ales de Dumnezeu să fie un model de credinţă.

Deşi copil, el a simţit că ceva nu e în ordine cu acea coroană. Când a fost de vârsta şcolii, i-au adus dascăli să îl înveţe, dar el era atât de isteţ, încât curând i-a întrecut pe toţi, ceea ce, vă daţi seama, i-a făcut pe cei din palat să îl iubească şi mai mult. Cu timpul, Moise a aflat că şi el este evreu şi, văzând cât sunt de chinuiţi cei de un neam cu el, a început să simtă că nu e drept, iar dorinţa de a face pentru ei ceva a crescut tot mai mult în el. Nu ştia atunci că fusese ales de Dumnezeu ca să fie salvare poporului său, dar simţea că are totuşi o misiune ascunsă, pe care va trebui să o afle. Şi astfel, cu cât creştea, cu atât încerca să afle mai multe despre acel popor şi despre ce ar putea el să facă pentru a-l salva. Deşi văd că Damian şi Casian abia îşi mai ţin ochii deschişi, vă spun dinainte că el chiar va reuşi să îşi salveze poporul. Despre cum reuşeşte el asta, e prea târziu acum…
– Oooof, dar noi vrem să aflăm, au spus fetele într-un glas.
– Eu vă cred, dar băieţii sunt obosiţi de la atâta săpat, a răspuns părintele mustăciund. Lăsaţi, veţi afla şi continuarea. În plus, mâine trebuie să fiţi odihniţi, ca să vă puteţi juca în curte.
– Oricum, e interesant de ştiut că nu trebuie neapărat să trăieşti în peşteri ca să devii sfânt. Moise a trăit în palat… a reflectat, visătoare, Ecaterina.
– Noi plefelăm pustia, a spus, încăpăţânat, Casian.
– Noi preferăm acum somnul, a adăugat Teodora.

Atunci, s-au aşezat cu toţii în genunchi şi, după ce şi-au spus rugăciunile şi au spus noapte bună părintelui, fiecare a pus capul spre somn. Şi fiecare a visat frumos, după inima lui. Unii de Nil, alţii de prinţesa din Egipt şi băieţii, desigur, de pustie…

Poveste – 3 septembrie – Sa fim prieteni ca Sfintii Teoctist si Eftimie

– „Am veniiiiiiiiit!” au strigat fetele intrând în casă. Damian le urma supărat.
– „Bine aţi venit!” a spus mami zâmbind, în timp ce s-a apropiat de ei să le dea jos hanoracele. „Ce e cu tine, Dami?”

Băiatul s-a uitat la ea cu ochii mari, umezi şi a izbucnit în lacrimi:
-„Niciodată nu mă mai joc cu Casian. E cel mai lău plieten de pe lume. Nu vleau să îl mai văd, nu mai vleau să melg niciodată la el”.
-„Aoleo, dar ce s-a întâmplat?” l-a iscodit mama, în timp ce fetele intraseră în camere să se îmbrace în pijamale.

Damian a continuat printre sughiţuri:
-„Mi-a stlicat maşinuţa pe cale am plimit-o de la bunica. Nici măcal nu şi-a celut scuze. Şi când i-am stlicat şi eu o maşinuţă, a plecat la tanti Ileana şi m-a pâlât”.
-„Tu ţi-ai cerut scuze?” a întrebat mama.
-„Nu şi nici nu am de gând” a ţipat Damian, fugind în camera lui.

După câteva minute, a intrat mama în cameră. Fetele erau în pat, povesteau de zor despre felul în care s-au jucat cu prietenele lor, Anastasia şi Teodora. Damian era întors cu spatele la ele şi sughiţa din când în când.
-„Ne zici o poveste, mami?”
-„Da, am venit să vă povestesc ceva. Damian, vrei să te întorci şi tu spre noi să auzi mai bine?”
-„Nu!” a venit răspunsul hotărât.
-„Bine, nicio problemă. Bănuiesc că vei auzi bine şi aşa. Astăzi vreau să vă spun o poveste despre un sfânt, Teoctist, şi despre cel mai bun prieten al său, Eftimie. Aceştia trăiau departe, undeva într-o pustie. Erau prieteni de foarte multă vreme şi niciodată nu se certaseră”.
-„Asta n-o cled” a spus, îmbufnat, Damian. Fetele şi-au făcut cu ochiul, înţeleseseră unde bate mama.
-„Ba să crezi, Dami. Cei doi prieteni nu se certaseră niciodată, împărţeau tot ce aveau, erau mereu împreună, astfel că oamenii începuseră să spună, plini de dragoste pentru ei, că parcă ar fi un singur suflet în două trupuri.
-„Trebuie să fie tare frumos să ai aşa un prieten bun” a observat Ana, cu ochi visători.
-„Da, Ana. Chiar este. Aceşti doi prieteni mergeau câteodată în pustie să se roage, rămâneau acolo mai multă vreme, doar ei şi Dumnezeu.
Şi, pot să vă asigur, cei doi vorbeau mereu Domnului de celălalt. Astfel, Eftimie se ruga mereu pentru Teoctist, iar Teoctist îl pomenea mereu pe Eftimie. Odată, când cei doi erau în pustie, au găsit o peşteră mare, care le-a plăcut tare mult. Au rămas în ea – şi-au făcut un fel de căsuţa. Nici nu vă puteţi imagina cât le era de bine şi cât erau de fericiţi”.

Între timp, Damian se întorsese şi o asculta pe mami cu ochi mari. Se vedea că e măcinat de ceva…
-„Deşi elau numai ei doi nu se celtau chial deloc?”
-„Chiar deloc, Damian. Dar să ştiţi că nu au rămas multă vreme singuri, pentru că au fost găsiţi de oameni. Aceştia veneau la peşteră să îi asculte, să simtă dragostea celor doi prieteni şi, cu timpul, unii dintre vizitatori au hotărât că nu vor să se mai întoarcă în oraş. Aşa că cei doi prieteni au fost nevoiţi să construiască o bisericuţă şi o mănăstire acolo, fiind mereu înconjuraţi de oameni şi de alţi călugări. Eftimie, în dragostea sa, l-a lăsat pe Teoctist să fie stareţ. Să nu credeţi că Teoctist a devenit îngâmfat din cauza asta, nu, deloc. L-a pus pe Eftimie să fie mâna lui dreaptă şi întotdeauna îi cerea sfatul. Iată, nici când a fost vorba de putere, ei nu s-au certat.

Vreau să vă spun că cel mai mult le plăcea acestor sfinţi să facă fapte bune. Ei vindecau oameni, dăruiau mâncare, haine celor săraci şi se chinuiau să facă mereu bucurii. Iar seara, înainte de culcare, se întâlneau în cămăruţa lor şi povesteau. Îşi spuneau ce făcuseră ziua, se sfătuiau despre viitor şi, mai ales, vorbeau de Dumnezeu. Atunci când se adunau cei doi, toată camera era invadată de lumină, dar ei nu îşi dădeau seama. Nu ştiau că dragostea şi prietenia lor se înmănunchia în lumină, dar ştiau că erau fericiţi să fie împreună. Aşa au trăit mulţi ani, până au îmbătrânit. Teoctist a murit primul, iar prietenul lui a fost cel care a slujit la înmormântarea sa. Deşi era necăjit puţin şi ştia că îi va fi dor de prietenul său, Eftimie se bucura la gândul că Teoctist a mers la Dumnezeu, că e înconjurat de îngeri. Să ştiţi voi, licurici dragi, că prietenia lor nu s-a terminat nici atunci. Eftimie îl purta mereu în suflet pe Teoctist, iar Teoctist îl veghea, împreună cu îngerii şi Măicuţa Domnului, pe Eftimie. Iar când s-a mutat şi acesta la cer, mare a fost bucuria lor de a se regăsi. Eu cred că şi acum, în cer, sunt mereu împreună şi mai cred că ei îi ajută pe prieteni să nu se certe niciodată sau, dacă se ceartă, să se împace degrabă”.

-„Mami”, a spus Dami înlăcrimat, „clezi că dacă îi log pe ei, mă vol ajuta să mă împac cu Casian”?
-„Eu cred că da!” a spus mama zâmbind.
-„Sfinţilol, plietenilol, vă log să mă ajutaţi să mă împac cu Casian, nu am vlut să îl supăl şi îl iubesc mult şi nu vleau să ne mai celtăm niciodată”.

În timp ce Dami se ruga, fetele făceau şi ele o cruce pentru el, ca să i se împlinească rugăciunea. Deodată, a început să sune telefonul. Mama a fugit să răspundă şi, după câteva clipe, a venit cu el în cameră.
-„Dami, e Ileana. Zice că ar vrea Casian să vorbească cu tine. Ce zici?”
-„Da, daaaa.
Da-mi-l! Alo, Casian? Vleau să te log să mă ielţi. Nu, tu pe mine, că eu am gleşit. Să ştii că eşti cel mai bun plieten al meu şi că nu vleau să ne mai celtăm niciodată. Să fim aşa ca Teoctist şi Eftimie. Cine sunt? Lasă că îţi povestesc eu când ne întâlnim”.

Când a închis telefonul, întreaga lui faţă era numai un zâmbet. Fericit, s-a aşezat în genunchi în faţa icoanei să mulţumească. Apoi, şi-au spus cu toţii rugăciunea dinainte de somn, iar după ce i-a închinat, mama a ieşit bucuroasă din cameră….


Poveste – 2 septembrie – Mamant, de la mama

-„Mami, m-au trimis Dami şi Ana să îţi spun că suntem gata, îmbrăcaţi în pijamale şi aşteptăm să vii la poveste. Aşa ne-ai promis ieri”.

Mama, lăsând cartea pe care o frunzărea din mână, se uită cu ochi mari la Ecaterina.
-„V-aţi îmbrăcat singuri în pijamale? Sunteţi gata? Nu pot să cred! Ce-aţi păţit?”
-„Păi, se pare că Dami şi-a luat angagamentele în serios. Acum zece minute a început să ne certe şi să ne pună să strângem lucruşoarele. Zice că el vrea să audă povestea ta. Dar dacă ai treabă, ne mai putem juca un pic!” a răspuns Ecaterina.
-„Nu, nu am treabă. Doar că… nu pot să cred. Vin într-un minut”.

Nu a terminat mama bine de spus ce a spus, că Ecaterina a şi dispărut din bucătărie.
-„Era aşa de uimită, că nici nu a observat că sunt desculţă. Hihi, norocul meu. M-ar fi mâncat dacă nu…” a spus Ecaterina fraţilor ei, când aceştia au întrebat-o de rezultat.
-„Ceva nu e în regulă cu licuricii noştri” a şoptit mama tatălui, în timp ce mergea spre camera lor. „Prea sunt cuminţi”.
-„Nu e de mirare. Ţi-am spus eu că seamănă cu mine” a răspuns el râzând.
-„Am venit”, a strigat mama când a intrat în cameră. Totuşi, nu mică i-a fost mirarea când a văzut toate jucăriile strânse şi pe copilaşi şuşotind în pătuţ. „Ce aţi păţit, măi”?
-„Mami, le-am zis fetelol că tlebuie să fim cuminţi şi să ne ţinem angagamentele. N-au plea vlut ele să mă asculte, dal m-am ampus. Aşa se zice, nu?”
-„Nu, Dami. Se zice impus. Dar de unde ştii tu asemenea cuvinte?”
-„Ehe, e seclet. Hai, spune-ne povestea, te rugăm. De cine ne povesteşti azi”?
– „M-am gândit să vă povestesc despre un sfânt, îl cheamă Mamant”.
-„De ce are aşa un nume ciudat?” a întrebat Ana visătoare.
-„Răbdare, dragilor. Vă spun tot. Să ştiţi voi, iubiţii mei, că era o vreme când oamenii nu aveau voie să creadă în Dumnezeu, mai precis în Iisus. Cei care credeau erau prigoniţi, adică erau căutaţi şi chinuiţi. Stăpânii lor – regi sau împăraţi – credeau în tot felul de zei şi nu voiau ca oamenii să îl iubească pe Iisus. Era tare greu atunci, dar oamenii nu renunţau, ci aşteptau să vină şi pentru ei zile mai bune. În vremea aceea, trăia o familie tânără, care îl iubea foarte tare pe Mântuitorul Hristos. Regele locului a aflat că ei sunt creştini şi s-a mâniat tare. Degeaba au încercat ei să scape, regele i-a prins şi i-a aruncat în închisoare. Trebuie să ştiţi că acest rege era aşa de rău, încât nici când supuşii lui i-au spus că tânăra fată pe care el a închis-o trebuie să nască, el nu a vrut să o elibereze. Aşa că ea a trebuit să nască în închisoare – a născut un băiat. Deşi nu îi era uşor, mama băieţelului a avut grijă mare de el şi l-a iubit ca pe ochii din cap. Era tristă uneori că fiul ei nu poate vedea lumina zilei, dar spera că la un moment dat vor fi eliberaţi. Nu a fost aşa. Doamne Doamne a hotărât să îi cheme pe părinţii lui la El, astfel că băieţelul a rămas singur”.
-„O, săracul” a şoptit Ecaterina cu lacrimi în ochi.
-„Ai dreptate, Ecaterina. După ce au murit părinţii băiatului, străjerii l-au dat pe acesta unei doamne bune pe care o chema Ammia. Şi aceasta l-a iubit mult şi s-a purtat cu el ca o adevărată mamă. Pentru că băieţelul o striga adeseori „mama”, aceasta l-a botezat Mamant.

Acesta a crescut. Era un băieţel frumos, bun şi foarte ascultător.
-„Aşa ca mine?” a întrebat Dami.
-„Hm, Mamant era mai puţin năzbâtios decât eşti tu, dar în mare să zicem că da – cam aşa ca tine. Când a împlinit 15 ani, regele cel rău a aflat că şi el e creştin, deci că îl iubeşte pe Iisus. A hotărât să îl prindă şi să îl chinuie”.
-„Să-l piconească?” a întrebat Damian cu ochi mari.
-„Da, Dami. Să-l prigonească. În adânc, eu cred că regele spera ca Mamant să renunţe şi să nu îl mai iubească pe Iisus – cu siguranţă ar fi fost mândru să aibă un soldat frumos şi bun cum era Mamant. Acesta însă, nu a acceptat nici în ruptul capului să renunţe la iubirea sa pentru Mântuitorul. Atunci regele s-a supărat rău şi i-a pus pe oşteni să îi lege o greutate de gât şi să îl arunce în mare ca să moară. Aceştia au făcut întocmai, dar Mântuitorul a hotărât că Mamant trebuie să mai trăiască. Aşa că a făcut o minune şi l-a salvat pe băiat. Acesta, când s-a văzut salvat, s-a ascuns într-o peşteră, unde stătea şi se ruga Domnului şi îi mulţumea că i-a salvat viaţa. Dar, iată, că într-o zi nişte oameni ai regelui l-au găsit pe Mamant şi, sperând să primească de la rege mulţi bani, l-au prins şi l-au dus la palat. Nu vă puteţi imagina cât a fost de furios regele. La început a crezut că l-au trădat soldaţii, dar apoi aceştia i-au explicat că ei chiar l-au aruncat în mare. Cu cât se uita mai mult regele la Mamant şi vedea cât este de cuminte şi de frumos, cu atât se supăra mai tare pe el. L-a mai întrebat o dată dacă nu vrea să renunţe la creştinism, iar când acesta a refuzat, i-a trimis pe soldaţi să îl omoare. Mamant şi-a dat sufletul pentru Hristos şi astfel a devenit Sfânt, la fel ca şi părinţii lui.

-„De ce nu l-a mai salvat Mântuitorul o dată?” a întrebat Ana. „Nu a mai putut?”.
-„Mântuitorul poate tot ce vrea. Dar El a văzut că Mamant Îl iubeşte mult şi că se bucură la gândul că va ajunge lângă El, în Rai. Şi, să nu ziceţi asta nimănui, eu cred că l-a rugat pe Mântuitorul şi mămica lui Mamant să îl lase să vină în cer. Cred că îi era dor de el, mai ales că nu s-a putut bucura prea mult de el pe pământ”.
-„Mami, dal, când l-au omolât, ela om male sau copil?”
-„Era tot copil, Dami. Sigur, era mai mare decât eşti tu acum, dar tot copil se cheamă”.
-„Păi şi de ce a omolât un copil? E foalte ulât din paltea lol!”
-„Este urât. Ţi-am spus că erau oameni răi. Dar să ştii că eu cred că Mamant s-a bucurat să meargă la Mântuitorul în Rai”.
-„Şi eu cred” a spus Ecaterina. „Mai ales dacă acolo erau părinţii lui”.
-„Gândiţi-vă că acolo e şi Măicuţa Domnului” a adăugat Ana. „Cred că e mai bine acolo decât i-ar fi fost pe pământ”.
-„Da, cled că aveţi dleptate. Mami, mie îmi place să fiu plieten cu copii băieţi. Oale clezi că vlea să fie plieten cu mine?”.
-„Cred că da, Dami. Cred că, dacă vrei să îi vorbeşti câteodată, te va asculta cu bucurie”.
-„Da, da. Un copil înţelege alt copil mai bine decât cei mari. De azi Mamant e plietenul meu”.
-„Noi nu prea povestim cu băieţii, noi avem fete prietene” au spus Ana şi Ecaterina triste.
-Puteţi povesti şi voi cu el, dacă vreţi. Dar, dacă sunteţi cuminţi, vă voi spune curând o poveste şi cu o Sfântă. E bine aşa?”
-„Da, da! a spus Ana căscând.
În timp ce fetele închideau ochişorii, mama a stins lumina. Când să iasă pe uşă, l-a auzit pe Dami, jumătate adormit, bolborosind ceva…
„Esti plietenul meu, Mama – aaa – aaa – nt…

Poveste – 1 Septembrie – Un nou inceput

Filed under: Povesti cu sfinti pentru fiecare zi a anului — domnitaralu @ 1:18 pm
Tags: ,

Poveste. Un nou inceput

http://www.credo.ro/icoane/Pogorarea-Sfantului-Duh.jpg

„Licurici, spălaţi dinţişorii, rugăciunea şi apoi fuga la culcărică!” a strigat mama din bucătărie, ocupată să spele ultimele vase rămase de la cină.
În prag a apărut Damian, cu periuţa de dinţi în mână şi cu o sprânceană ridicată, semn al unei mari probleme de neînţelegere:
– „Eu nu stiu ce vlei să zici. Adică spălalea, lugăciunea şi culcalea. Dal în pijămăluţe nu ne îmblăcăm? Sau plima oală vlei să ne culcăm? Cum să ne culcăm fălă pijămăluţe??”
– „Ştii că ai dreptate?” a întrebat mama râzând, în timp ce i-a pus o ştampilă de spumă băieţelului pe nas. „Copii, spălarea pe dinţişori, rugăciunea, îmbrăcarea în pijămăluţe şi fuga la culcuş! E bine acum, Dami?”
– „Foalte bine” a spus băieţelul, plecând legănat cu periuţa între dinţi spre baie.
După cinci minute, mama intră în cameră să vadă ce fac copilaşii.
Da, sunt în pat, dar Ecaterina e bosumflată.
– „Ce e cu tine, Ecaterina? De ce faci botic?”
– „Eu nu vreau să dorm. Uite că e lumină afară. De ce să ne culcăm devreme ca găinile”.
– „Chiar aşa!” a completat Ana, nu prea convinsă.
– „Lăsaţi voi găinile, că ele nu trebuie să se pregătească de şcoală”.
– „Nici eu nu tlebuie” a completat Dami, gata-gata să se dea jos din pat şi să fugă la maşinuţe.
– „Unde alergi, cavalerule? Aşa o ajuţi tu pe mami?”
-„Dar mami, şcoala şi grădiniţia nu încep mâine.
Mai e un pic până încep!” a obiectat Ecaterina.
– „Da, mai e, dar noi trebuie să ne pregătim. Trebuie să mergem să cumpărăm ghiozdan, haine frumoase, caiete. În plus, m-am gândit că de azi vă luaţi şi voi nişte angajamente, dacă tot a început un an nou…” a spus mami, aşezându-se pe marginea patului.
– „Ce sunt alea angagamente?” a întrebat Dami contrariat.
– „Mami, nu ne păcăleşti tu pe noi. Anul începe după Crăciun, nu după vară” a spus, cu încredere mare Ecaterina.
– „Dami, angagamentele, adică angajamentele, sunt nişte hotărâri bune pe care le iei la început de an. Ştii, cum ar fi să îţi propui să nu o mai superi pe mami şi să îţi strângi mereu jucăriile”.
– „Cled că mie nu îmi plac angagamentele”.
– „Cum e, mami, cu începutul de an?” a întrerupt Ana discuţia.
– „Copilaşi, anul nou, aşa cum scrie în calendar, începe în ianuarie.
Dar mai există un an, cel care ţine de biserică. Anul acesta a început azi. În ianuarie, oamenii îşi iau angajamente să fie mai harnici, mai ordonaţi sau să se plimbe, să vadă locuri noi. Când începe anul celălalt, al Bisericii, oamenii îşi propun să fie mai cuminţi, mai buni, să se roage mai mult”.
– „Dar de ce începe anul Bisericii azi”?
– „Se spune „an bisericesc”, Ana. El începe azi pentru că Mântuitorul Iisus a citit pentru prima oară un text în biserica lor de atunci la această dată. A fost pentru El un început şi atunci oamenii au hotărât să înceapă şi ei anul la 1 septembrie. Ştii doar că fiecare om îşi doreşte să semene cât mai mult cu Dumnezeu.
De aceea Îl şi imită”.
-„Ahaaa. Da, e frumos să semeni cu Dumnezeu. Am văzut în icoane ce frumoşi sunt sfinţii, ce frumoasă e Măicuţa Domnului. Înţeleg de ce oamenii vor să semene cu ei…”.
– „Ce mai hotărăsc oamenii să facă în această zi?”
– „Păi, Ana, tu cum ai dori să se poarte oamenii cu tine?”
– „Eu îmi doresc să am mulţi prieteni cu care să mă joc. Şi cu care să desenez şi să ne uităm la televizor”.
– „Aşa… Dar, spuneţi-mi voi, vouă vă place când cineva se poartă urât cu voi? Când strigă sau se supără?”
– „Sigul că nu” a spus Dami.
– „Atunci să vă gândiţi că nici lor nu le place dacă faceţi voi aşa. Ecaterina va merge curând la şcoală, iar Ana la grădiniţă. Ele vor avea atunci mulţi colegi şi vor vedea că e frumos să fii prieten cu toţi, să te joci cu toţi”.
– „Eu nu melg nicăieli, dal ştiu şi eu că e flumos să ai plieteni. Că doal îl am pe Casian”.
– „Exact, Dami. Dar cândva vei cunoaşte mult mai mulţi copii.
Şi dacă ei se vor purta frumos cu tine, vei fi bucuros. Dar la fel vor şi ei bucuroşi dacă tu te vei purta frumos cu ei”.
– „Mi se pare corect” a spus, plină de înţelepciune, Ecaterina.
– „Cam aşa ceva îşi propun oamenii astăzi. Să fie buni cu toată lumea şi să aibă mulţi prieteni. Aşa angajamente îşi iau”.
– „Să ştii, mami, că aşa un angagament îmi iau şi eu. Dacă tu zici că azi e an nou, eu te cled. Şi îţi spun la mulţi ani. Şi să mă clezi şi tu că o să fiu bun cu copiii, ca să am plieteni”.
– „Te cred, Dami. Fetelor, voi ce vreţi să faceţi mai bun în noul an?”
– „Eu o să dau şi la ceilalţi copii de la şcoală din bomboane. Dacă îmi vei da, promit să împart cu ei, că vreau şi eu să fiu prietenă cu toată lumea” a răspuns Ecaterina, bucuroasă.
– „Eu promit să nu fiu egoistă şi să las la grădiniţă să se joace copiii şi cu jucărelele mele, ca să nu ne certăm. Ştiu că Ecaterina se mai certa câteodată pe jucării. Eu nu vreau lucrul ăsta” a completat Ana.
– „Să ştiţi că dacă vă purtaţi frumos cu copiii, când vă rugaţi seara înainte de culcare, Măicuţa din icoană vă zâmbeşte, chiar dacă voi nu vedeţi. Vreţi să faceţi asta ca să zâmbească Maicuţa?”
Răspunsul a fost unanim:
– „Daaaaaaaaaaaaaaaaa!!!”.
– „Ei, dacă eu am aşa copii cuminţi care îşi iau angajamente, trebuie să îmi iau şi eu unul. Aşa că hotărăsc ca în acest nou an să vă spun în fiecare seară câte-o poveste. Vă place angajamentul meu?”
– „Da, da, daaaa! E cel mai bun angagament, să ştii! A spus cu ochi strălucitori Damian.
– „Îţi va zâmbi şi ţie Măicuţa?”
– „Nu ştiu. Poate că da. Dar eu oricum mă bucur că îmi zâmbiţi voi!”.
– „Frăţiori, la culcare!
Hai să fim cuminţi, mai ales în ziua asta de început. Mami, stinge tu lumina, te rog!” a spus Ecaterina, vrând să arate tuturor că ea e mare şi cuminte. Iar ceilalţi doi licurici s-au aşezat în genunchi, arătând surioarei lor că nu e bine să uite de rugăciune tocmai acum, când şi-au luat cu toţii angagamente.
După rugăciune, cei trei s-au aşezat în pat şi au băgat năsucurile în pernă. Mami i-a pupat pe toţi trei, a făcut câte o cruce deasupra fiecăruia, a stins lumina şi a ieşit încet din cameră.
Iar Măicuţa din icoană a zâmbit cald pentru acest început…

Blog la WordPress.com.