Ceea ce în literatură se numeşte producţie reprezintă un consum, ori mai precis: o consumpţie. Cine îşi aşterne în scris cugetările, visele, simţirile, şi le consumă, şi le ucide. După ce un gând al nostru este fixat în scris, exprimat, cristalizat, e deja mort şi nu ne mai aparţine mai mult decât ne va aparţine într-o bună zi propriul nostru schelet sub pământ. Istoria, unicul lucru viu, este prezentul etern, clipa fugitivă care rămâne trecând, care trece rămânând, şi literatura nu e altceva decât moarte. Moarte din care alţii pot lua viaţă. Pentru că cine citeşte un roman îl poate trăi, retrăi – şi cine zice un roman zice o istorie -, şi cine citeşte un poem, o creatură – poemul este creatură şi poezia creaţie – îl poate re-crea.
(…)
A patra Evanghelie (Ioan 8, 6-9) povesteşte, şi tocmai de aceea sar acum ideologii zicând că pasajul e apocrif, că atunci când cărturarii şi fariseii au adus-o la Isus pe femeia adulteră, El, plecându-se jos, a scris cu degetul pe pământ, fără trestie sau cerneală, cu degetul gol, şi-n timp ce-l întrebau, El iarăşi s-a plecat şi-a scris pe pământ după ce le-a spus că cine se simte fără păcat să arunce cel dintâi piatra asupra păcătoasei, iar ei, acuzatorii, s-au dus în tăcere. Ce au citit în praful în care a scris Învăţătorul? Au citit oare ceva? S-au oprit asupra acelei lecturi? Eu, în ce mă priveşte, mă duc pe drumurile câmpului şi-ale oraşului, ale naturii şi-ale istoriei, încercând să citesc, pentru ca apoi să comentez ceea ce invizibilul deget gol al lui Dumnezeu a scris în praful spulberat de vântul revoluţiilor naturale şi-ale celor istorice. Şi când scrie, Dumnezeu se pleacă spre pământ. Şi ceea ce a scris Dumnezeu este propria-ne minune, minunea fiecăruia dintre noi, Sfântul Augustin, Jean-Jacques, Jean Cassou, a ta, cititorule, sau a mea, cel care scriu acum cu peniţă şi cerneală comentariul acesta, miracolul conştiinţei noastre despre singurătatea şi eternitatea omenească.
Miguel de Unamuno, Cum se face un roman
Domnita's Weblog 